Astmul bronsic, boala inflamatorie cronica a cailor aeriene

Pentru afirmarea diagnosticului de astm bronsic sunt necesare cel putin trei dintre urmatoarele criterii:

- antecedente alergice personale si familiale;
- debutul crizei inainte de 25 de ani sau dupa varsta de 50 de ani;
- dispnee paroxistica expiratorie, frecvent vespero-nocturna (seara si noaptea);
- reversibilitatea crizelor sub influenta corticoizilor;
- scaderea debitului expirator.

Astmul bronsic, bronsita cronica si emfizemul pulmonar se intriga si constituie conceptul de bronhopneumopatie cronica obstructiva nespecifica. Astfel, bronsita cronica se poate complica cu fenomene obstructive si alergice, aparand bronsita astmatiforma. Astmul, ca si bronsita, determina frecvent modificari emfizematoase.

Astmul bronsic nu este o boala, ci un sindrom care dureaza toata viata (bolnavul se naste si moare astmatic), cu evolutie indelungata, discontinua si capricioasa. Are substrat alergic, intervenind doua elemente: un factor general (terenul atopic) si un factor local (hipersensibilitatea bronsica). Esential este factorul general, terenul atopic (alergic), de obicei predispus ereditar. Terenul atopic presupune o reactivitate deosebita la alergene (antigene, in limbaj medical). Cele mai obisnuite alergene sunt: polenul, praful din camera, parul de animale, fungii, unele alergene alimentare (lapte, oua, carne) sau medicamentoase (aspirina, penicilina). Alergenele, la indivizii predispusi (atopici), induc formarea de anticorpi (imunoglobuline); in cazul astmului este vorba despre imunoglobulinele E, denumite si reagine. Imunoglobulinele E adera selectiv de bazofilele din sange si tesuturi, in special la nivelul mucoaselor, deci si al bronhiilor. La recontactul cu alergenul, cuplul imunoglobulina E-celula bazofila bronsica declanseaza reactia alergica cu eliberarea de mediatori chimici (acetilcolina, histamina), ce produc constrictie bronsica si aparitia crizei de astm.

La inceput, crizele sunt tipice, cu inceput si sfarsit brusc, cu intervale libere; mai tarziu, in intervalele libere apar semne de bronsita cronica cu dispnee mai mult sau mai putin evidenta.

• Criza apare brutal, de obicei in a doua jumatate a noptii, cu dispnee si neliniste, prurit (mancarime) si hipersecretie; alteori este anuntata de stranut, lacrimare, prurit al pleoapelor, cefalee (durere de cap).
• Dispneea devine paroxistica, bradipneica (respiaratie rara), cu expiratie prelunga si suieratoare (wheezing). Bolnavul se duce deseori la fereastra, datorita setei de aer. De obicei sta in pozitie sezanda, cu capul pe spate si sprijinit in maini, cu ochii injectati si narile dilatate. La sfarsitul crizei apare tusea uscata, chinuitoare (deoarece expulzarea secretiilor bronsice se face cu dificultate), cu sputa vascoasa, albicioasa (perlata).
• Criza se termina in cateva minute sau ore, spontan sau sub influenta tratamentului.
• Evolutia este indelungata, variabila, capricioasa. Forma pura aparuta la copii are tendinta sa se diminueze la pubertate. Alteori, accesele de dispnee devin mai frecvente sau se instaleaza starea de rau astmatic.

Se deosebesc:

A) 1. Astmul bronsic pur – care apare la tineri, cu interval liber intre crize;
2. Astmul bronsic complicat (impur) – in care crizele apar pe fondul unor modificari permanente (de obicei bronsita astmatica).

B) 1. Astmul bronsic extrinsec (alergic pur) – care apare la tineri cu antecedente familiale alergice, cu interval liber intre crize si absenta altor boli pulmonare preexistente;
2. Astmul bronsic intrinsec – care apare dupa 40 de ani, cu putine intervale libere, de obicei ivindu-se in timpul iernii; se asociaza cu tuse si expectoratie mucopurulenta si factori infectiosi (bronsite cronice).

C) In functie de severitatea manifestarilor se diferentiaza:

1. Astmul cu crize rare si de intensitate redusa;

2. Astmul cu dispnee paroxistica;

3. Astmul cu dispnee continua;

4. Starea de rau astmatic.

Starea de rau astmatic se caracterizeaza prin crize violente, subintrante, durand pana la 24-48 de ore, rezistente la tratament, de obicei fara tuse si expectoratie, cu polipnee (respiratie rapida), asfixie, somnolenta pana la coma.

Principalele clase de substante folosite sunt betaadrenergicele, anticolinergicele si derivatii metilxantinei. Betaadrenergicele sunt derivati ai adrenalinei care, din cauza efectelor secundare, nu mai este folosita astazi. Betaadrenergicele sunt folosite cu precadere in aerosoli dozati. Dozajul corect este lipsit de efecte adverse cardiovasculare. In caz de supradozaj, pot aparea tremuraturi, palpitatii, tahicardie si cresterea tensiunii arteriale.
Aceste manifestari dispar spontan dupa reducerea dozei. Anticolinergicele sunt substante asemanatoare atropinei, dar rezultatele sunt inferioare betaadrenergicelor. Metilxantinele se administreaza in special intravenos si prin aerosoli, mai putin pe cale orala.

Alte metode adjuvante de tratament sunt: kineziterapia (gimnastica respiratorie), terapia ocupationala, cura balneara, climatoterapia, speleoterapia (practicata in salin), dar mai ales imunoterapia, care inseamna hiposensibilizare specifica.

Autovaccinurile pot da rezultate bune. Se administreaza pe cale subcutanata doze subclinice progresiv crescande din alergenul cauzal (polen, praf de camera, alergeni profesionali ca faina, praful de cereale, peri de animale).

Totusi, prognosticul de viata este bun, dar cel de vindecare este rezervat.

In aceasta afectiune masurile preventive sunt foarte importante. Prima actiune vizeaza combaterea fumatului. Evitarea atmosferei poluate, inclusiv expunerea la noxele respiratorii este o alta masura. Sensibilitatea bolnavilor la infectii impune, de asemenea, evitarea virozelor respiratorii si a aglomeratiilor in timpul epidemiilor.