Atacurile de panica..cosmarul meu de zi cu zi..

Georgiana,stiu prin ce stari treci pentru ca am avut si eu asa ceva timp de 12 ani.Am incercat tot ce era omeneste posibil,dar fara rezultat .De 6 ani sunt alt om.
Iti pot da informatii suplimentare pe mail [email protected]
sanatate!

trec prin aceasi situatie, te inteleg perfect; spre deosebire de tine eu am avut o copilarie diferita, iar asta m-a marcat, si acum incerc sa-i ajut pe cei din jurul meu.Acum 2 sapt. am inceput sa ma simt foarte rau, iar asta din cauza anxietatii care s-a descontrolat; acum sunt sub tratament psihiatric si psihologic iar sotul meu nu a fost la servici pt a ma ingrijii.
Inca ma simt destul de rau ,dar STIU ca o sa treaca.trebuie sa ai rabdare si sa crezi cu adevarat, si sa stii ca NU esti singura. Multa sanatate.

Te inteleg perfect. Si eu am avut si inca mai am (dar muuuuuuuuuuuuuuuuult mai putin) aceasta problema. Am aceeasi varsta ca tine si a debutat la 18 ani. Noroc ca apucasem sa termin liceul ca nu stiu ce ma faceam altfel... Vreau sa iti spun ca am avut o copilarie foarte fericita, deci nici un motiv sa fac asa. Pur si simplu o labilitate psihica.
Stii ce am facut? Am infruntat situatia. Asta dupa cativa ani in care tot asa ca tine am evitat sa merg acolo si dincolo si cand mi se zicea "mergem la un concert!" eu ma gandeam "Si daca fac atac de panica?! mai bine nu merg!". Pana la urma am invatat sa imi controlez starile si daca simt ca ma apuca, imediat imi gasesc de treaba: sun pe cineva, dau un sms, scriu ceva, vorbesc cu cineva, trebaluiesc etc, in functie de locul unde sunt. Nu am nici o problema in a merge undeva de unde stiu ca pot pleca. Problema apare cand stiu ca nu pot pleca asa usor de undeva, dar incerc sa nu ma gandesc. Mai am cateva etape de parcurs pana la a redeveni un om normal, dar am incredere ca voi reusi cu ajutorul oamenilor apropiati. Nici pe mine nu ma inteleg foarte bine toti cei apropiati, insa le-am epxlicat si au inteles ca trebuie sa ma ajute.
Daca vrei mai discutam aici, poate te mai pot ajuta :) Stiu cat de greu si de ingrozitor poate fi...
Te pup

Stiu ce zici, simteam acelasi lucru. Si acum ma gandesc ca la 18-19 ani eu in loc sa ies cu prietenii in club, stateam acasa de frica atacurilor de panica. E GROAZNIC! Ma urasc si acum pentru asta si pentru labilitatea mea. Dar ce sa fac?! Lupt si nu ma dau batuta ca stiu ca numai de mine depinde vindecarea, de nimeni altcineva! Iti dau add, poate mai vbim. Te pup

Eu am 30 ani si am atacuri de panica de 3 ani. Asa ca te inteleg foarte bine!!! Dar vreau sa-ti spun ca in toti acesti 3 ani am asteptat sa imi treaca, insa cu speranta ca altcineva va face sa-mi treaca (un psiholog, un medicament, sotul sau oricine altcineva)! De curand am descoperit insa ca nimeni nu poate lupte cu aceste probleme in locul meu! Si daca tot astept sa imi rezolve altii problemele, iata ca ele nu se rezolva. Am citit mult pe net ref la acest subiect.... Si am tras concluzia urmatoare: in fiecare zi trebuie sa fac 1-2-3 lucruri pe care de fapt nu vreau sa le fac, de frica atacului de panica. Si tot asa, azi-maine-poimaine, cand mai adaug alte 3-4 lucruri noi..... si cam de fiecare data constat ca cele de care imi era frica acum 1 saptamana au devenit obisnuinta, si nu mai imi provoaca frica.... Cred ca va mai dura mult, dar simt ca sunt pe drumul cel bun. Iti doresc putere! Si fii sigura ca vei reusi! Am gasit pe net foarte multi care au sau au avut aceste probleme (nici nu imi inchipuiam ca pot fi asa de multi), si, din cate am vazut, nu a murit nimeni din asta. Ba dimpotriva, foarte multi s-au vindecat. Asa ca sigur si eu, si tu, vom ajunge, mai devreme sau mai tarziu, sa scapam de aceste probleme. CURAJ!

Stiu cum te simti, pt. ca si eu am avut niste probleme de gen, dar totusi diferite. Niciodata nu mi-a fost teama de ceva anume, dar in urma cu aprox. un an am avut niste stari groaznice, fara motiv, aceste constand in insuficienta respiratorie. Nu poate nimeni sa inteleaga cum m-am simtit, daca nu a trecut prin asta. Pur si simplu ma sufocam, mai exact aveam senzatia ca ma sufoc, iar aceasta stare ma facea sa intru in panica Noaptea era groaznic, ziua aveam activitati si uitam de problema asta. Starile astea au durat 1 saptamana, apoi au incetat datorita autocontrolululi, apoi au revenit dupa o vreme. Intr-o zi am ajuns la urgenta, doctorul de garda a zis ca e pe baza de stres, mi-a facut EKG la inima, a iesit perfect, mi-a luat sange - doar o scadere de calciu, nimic mai mult, m-a consultat la plamani-totul ok. Mi-a spus sa nu ma mai stresez ca sunt prea tanara(24 ani) ca ar fi pacat sa ajung sa iau pastile din cauza asta. Dar eu tot nu pricep care sunt cauzele, pentru ca ma consider o persoana puternica si inca de mica am facu fata stresului in orice situatie. Efectiv m-am simtit ca o nebuna in camera de urgenta: teoretic sunt sanatoasa, dar eu am senzatia ca nu pot sa respir, ca nu-mi ajunge aerul in plamani. Au fost cele mai groaznice momente din viata mea....Sa simti ca te sufoci...cand ai atata aer in jurul tau,..Starile au inceput sa se rareasca de la sine, datorita autocontrolului si credintei in D-zeu. Uneori mai am senzatia ca nu am aer, dar ma autocontrolez, ma gandesc la altceva, ma rog la D-zeu si ma simt mai bine. Poate intradevar e pe baza de stres, desi pt. mine e o mare dilema. Sunt o persoana echilibrata, imi place sa particip la evenimente si sa fiu in centrul atentiei, sa cunosc oameni noi, sa calatoresc, sa fiu inconjurata de prieteni, sa rad, sa fac tot ce e frumos...si totusi soarta ne incearca uneori. Trebuie sa fi tare, sa crezi in D-zeu(pe mine ma ajuta enorm), vorbeste cu un mentor(un preot mai degraba, decat un psiholog), asculta muzica instrumentala, ia-ti un animalut(un papagal, orice), pe mine ma ajuta toate astea, iesi in lume, fa-ti prieteni noi, indragosteste-te, fi frumoasa si ai grija de tine. Multa sanatate si NICIODATA sa nu te mai gandesti sa-ti iei viata -pentru ca D-zeu ti-a dat-o ca sa o traiesti la maxim, sa iubesti, sa muncesti, sa ai o familie si sa nu iti pierzi credinta si speranta niciodata. Ai inteles?

cand citesc aceste randuri imi dau lacrimile.simt durerea voastra cum o simt si e p a mea.am 24 d ani si de aprox 3 luni trec prin diferite stari asemanatoare.pana sa ma imbolnavesc eram o tanara plina d viata d dorinte si d vise.de 3 luni sunt alt om.d la o simpla palpitatie am ajuns la stari infioratoare in care credeam ca mor.singurii care mi-au fost aproape au fost parintii mei.eu sunt din constantadarstudiez in buc.gandul k avea sa maintorc la bucma coplesea.mama atrecut si ea printr-o depresie side 2 ani face tratament cu cipralex.tata la fel a urmat un tratament la fel si bunica mea.dr noastra psihiatra face glume pe seama acestei boli d fam sa ii zic asa.stiu cum e sa iti fie frica sa cobori pana la chioscstiu cum e sa iti fie frica sa manaci si sa nu mai simti nici o picatura d viata in tine nici o bucurie desii viata e plina d lucruri frumoase.am trecut prin atatea stari d rau ca mi-ar lua o zi sa va povestesc...insomnii,agitatie 24d ore,stari d voma,ameteli uscaciunea gurii am slabit 13 kg am ajuns d la 62 la 49...m-am dereglat hormonal si mi-a aparut nodul la san...de aprox 2 luni fac tratament cu xanax si seroxat.ma simt multumesc lui D-zeu mai bine dar tot nu pot sa ma comport ca un om normal.in fiecare dimin ma trezesc cu gandul ca e o noua zi d tres si singura bucurie mi-a ramas somnul cand ma refugiez si mai uit.suntem niste oameni normali prinsi in propiul psihic.stiu k nimeni nu ne intelege daca nu a trecut prin asa ceva.trebuie sa avem multa credinta in bunul D-zeu si in noi.trebuie sa ne luam inima in dintii si sa infrangem boala asta pt k avem o viata in fata.e trist ca tot mai mult tineri sufera de depresieatacuri d panica si tot felul d tulburari.singurul sfat pe care pot sa il dau e cu D-zeu inainte si sa nu va ganditi nici o sec ca sunteti singuri.atunci cand e cel mai greu roaga-te si vei simtii ca nu esti singur si toate trec mai usor.eu de zile m-am desprins de fam am venit in buc si a trebuit sa imiiau viata in san sa imi infrunt sec cu sec temerile...singura fata care o consideram prietena mea si-a batut joc d mine si se muta d la mine din casa,fam e la 240 d km ca si iubitul meu...dar ganditi-va ca se poate si mai rau.sunt oameni cu boli incurabile care nu stiu cate clipe de viata mai au si sunt constienti d asta.deci se poate si mai rau.puterea sta in noi...noi suntem propii psihologi.dar trebuie sa avem incredere si in tratamentul medicamentos pt k am vazut minuni la mine in casa.mama mea era cu lumanarea la cap la inceputul tratamentului iar acum e o doamna bine vesele si plina d viata.si bunica mea la fel si tata...v-asi scrie mai multe dar nu vreau sa ingreunez sufletului nimanui cu problm astea...multa sanateate si un singur lucru.mergeti la Biserica cat puteti d des,faceti-va seara o rugaciune si cititi 40 d zile Paraclistul Maicii Domnului...D-zeu nu ne lasa oricat d la pamant am fii.

bah fratilor....sincer cand am avut prima oara aceste simptome...nu ma gandeam ca asta e o boala sai spun asa....mie mi se intampla sincer de la marijuana....si kkturi de prafuri.....shop...mai multe.....
Nu am decat o luna cam asa de cand am simptomele care le enumerati oi mai sus....si eu incerc sami stapanesc rusinea,teama cand e aglomeratie..... mereu vad ochi atintiti spre mn.....parca nu am curajul sa privesc pe cnv drag face to face.....nu am curaj sa merg la un magazin....incerc sa evit aglomeratiile....astept si eu un sfat....stiu ca in mom de astea tre sa......asculti ...chiar e nev de un sfat.....va multumesc

katy86 ms mult pentru sfaturi.la mn se intampla f rar dar le simt.vezi tu ca la mn au alta natura.......sunt rare...ma simt bine...numai ca unde e aglomeratie cateodata o iau .......si eu cu tel:))caut ocupatie.....lasa-mi idul tau daca vrei.....sa te mai intreb....ca sunt multe tare care as vrea sa le aflu in lg cu starile astea....ms mult oricum...