Sentiment de inutilitate în raport cu lumea, ce aș putea face?

Salutare tuturor! De ceva timp (de peste un an) mă lupt cu depresia , după ce o viață întreagă am fost chinuit de anxietate. M-am ferit să mă gândesc la așa ceva până ce fiecare aspect al vieții mele a avut de suferit de pe urma luptei cu proprii demoni. Deși am abia 22 de ani, simt că viața mea de acum înainte va fi una ratată, că sunt un nimic față de ceilalți, că la finalul vieții, când voi reflecta asupra existenței mele, voi fi profund dezamăgit că am trăit degeaba și că voi muri nefericit. Trăind de foarte mult timp cu aceste gânduri, calitatea vieții mele a început să scadă simțitor. Deși sunt student cu rezultate foarte bune în mediul academic, fac sport constant, nu fumez, nu consum alcool sau alte substanțe (în afară de cafea) trăiesc în fiecare zi cu gândul că viața mea e distrusă, că sunt un ratat și de ceva timp mă obsedează ideea morții (chiar dacă nu am avut tentative de suicid) în sensul că văd moartea ca pe o eliberare dintr-o viață de care nu am fost mulțumit niciodată, punând capăt chinului existențial. În același timp, pare că toată lumea în jurul meu se raportează la lume și la viață mult mai bine decât o fac eu (adică, toți sunt mai fericiți decât mine); mă simt din ce în ce mai gol de la o zi la alta, mai exact simt cum se scurge viața din mine (mă simt "bătrân" și simt că totul e în zadar). Trăiesc cu convingerea că sensul vieții unui om este suferința și doar prin suferință acesta poate să cunoască cu adevărat viața. Pe lângă toate acestea, sunt foarte perfecționist (datorită unei stime de sine care e mult sub nivelul mării) și simt că orice eșec pe care îl am vine să-mi confirme faptul că sunt un ratat și că nu merit decât să sufăr pe lumea asta. Seara e momentul cel mai negru al zilei, când, înainte să adorm (în serile când îmi permite insomnia), mă afund în gânduri și anxietatea cu privire la viitor își spune cuvântul. Dimineața, gândul că ziua respectivă va fi una distrusă omoară orice tentativă de a încerca să mă bucur de ceea ce va urma.
Totuși, acest gol existențial m-a determinat să devin și mai perfecționist, lucrând mereu la mine (citind, meditând, facând sport până la epuizare), dar pe măsură ce acumulez cunoștințe și aptitudini noi, parcă inutilitatea acțiunilor mele e și mai mare. Pare că lumina de la capătul tunelului (să-i spunem "o viață împlinită") e din ce în ce mai departe , iar în momentul acela revin gândurile nihiliste și mă fac să fiu și mai nefericit decât eram înainte.
Mi-ar trebui probabil zeci de mii de cuvinte ca să exprim în detaliu stările prin care trec, dar pentru că timpul fiecăruia e limitat, o să mă opresc aici.