Nu mai rezist!

Nu mai stiu ce sa fac...e Ajunul Craciunului, ar trebui sa fiu fericita si inconjurata de cei dragi, dar n-am pe nimeni...nu mai suport pe nimeni! As pleca de aici dar n-am unde, n-am cum...n-am prieteni, sunt o persoana foarte retrasa care nu are incredere in oameni, nu-mi place barfa si pentru asta nu sunt o buna candidata pentru o prietenie , nu am un prieten pentru ca am un defect din nastere....familia ma tine la distanta, parintii intotdeauna au tras mai mult spre fratii mei, ca eu ma descurcam singura, asa credeau ei....ii dadeau bani fratelui meu pentru tigari la 12 ani cand eu nici macar nu visam sa ies din casa, cu timpul s-a si drogat apoi a inceput sa faca tot timpul probleme, mereu era politia la usa noastra si tot pe el l-au sprijinit, l-au sustinut cu mai multi bani....eu mergeam la facultate si la lucru, dadeam toti banii in casa si ma aleageam cu 20 de lei la doua luni, si pe aia ii luau inapoi cu imprumut si nu-i mai vedeam. Fratele meu a intrerupt scoala in clasa a XI-a, nu lucreaza nici acum la 23 de ani, a venit acasa cu o fata, locuiesc impreuna la noi, mama i-a finantat din nou pentru avorturi etc....situatia e si mai rea, fratele meu bea, pune pariuri stupide cu gasca lui, asa s-a ales cu o tija in picior dupa ce prietenul lui nu a putut opri masina si i-a trecut cu roata peste femur...e de bine, are motiv sa nu lucreze...si tot eu sunt oaia neagra, sunt pe punctul de a termina a doua facultate, nu mai simt nici o bucurie in a o termina, orice fac eu nu o sa-i vad vreodata multumiti de mine, in schimb el e luna de pe cer....el si "cumnatica mea" de care nu pot spune un cuvant, ca mi-o reteaza repede mama, de parca aia ar fi fiica ei si eu nora....dimineata stau impreuna la cafea, tigara, barfa, eu cand incerc sa port o conversatie cu mama, se uita la televizor si ma ignora, imi dau seama de asta pentru ca atunci cand o intreb ceva e total absenta de tot ce vorbeam....cum nu aveam voie sa ies din casa, nu am prietene, sunt si foarte retrasa, conservatoare, pot spune ca m-am inchis in mine, in lumea mea ca doar asa imi pot oferi bucurie, imi place sa visez mult, sa citesc, sa desenez, sa ascult muzica....acum ca tot am ajuns aici recunosc ca de foarte multe ori m-am trezit vorbind singura, povestind ca si cu o persoana reala, si cand realizez....ma tem ca sufar deja de vreo boala psihica si mi-e teama s-o recunosc....si totusi intreb: nu e normal, asa e? Sa vorbesti singur, sa pretinzi in mintea ta ca esti altcineva, sa retraiesc visand cu ochii deschisi ceea ce vad pe ecran, ceea ce citesc in carti....m-am gandit de multe ori sa mor, nu am nici o valoare in viata, dar sunt lasa si chiar daca sunt singura aparent, lasand la o parte toti prietenii "imaginari", stiu ca cel putin o persoana e cu mine, ingerul meu ocrotitor si prin el, Dumnezeu!...Doar ei ma mai tin, daca maine cineva mi-ar putea argumenta, m-ar putea convinge ca ei nu exista, n-as ezita in a-mi lua viata....dar chiar daca pentru toti sunt doar o UMBRA, poate pentru Dumnezeu sunt ceva mai mult, vreau sa fiu normala, vreau sa am prieteni si o familie langa care sa ma bucur de toate....acum am doar credinta. Ajutati-ma sa devin normala! Va rog!!!!!!