Izolarea

La inceput iti este foarte,foarte greu nu intelegi ce se intampla cu tine , de ce ai fost pedepsit la tacere , de ce nimeni nu-ti vorbesti .
Ti se pare ciudat ca vorbesti pur si simplu cu tine in gand , peste tot .
Dupa care vine o perioada cand apare obisnuinta nu-ti mai vine sa urli , sa plangi cati poti de tare ci devi o persoana linistita ca si o persoana batrana care-si astepta moartea . Totul devine mort la fel si sentimentele tale nu mai simti iubire , nu mai simti ura , practic nu mai simti nimic .
Incepi sa te feresti de lume , de criticile ei . Lumea ta devine tot mai mica si cu persoane mai putin numeroase fiindca asta te face sa te simti in siguranta .
Nu-ti mai vine sa iesi din casa , preferi sa stai in coltul tau de " fericire " acolo unde este linistit , unde nu vorbeste nimeni , acolo unde muzica este data la maxim fiindca nu vrei sa te auzi nici macar pe tine .
In fata lumii , sau ce-a mai ramas din ea trebuie sa te prezinti normal , sa pari in fata lor o persoana normala , demna de incredere si autoritara ; nu trebuie sa te plangi nicioadata in fata lor fiindca asta resprezinta o slabiciune .
Incepi sa vorbesti cu tine cat mai des , sa-ti pui intrebari cu voce tare si sa-ti raspunzi tot tu fiindca nimeni nu v-a sta sa te intrebe " cum te simt " , " ce simti " si asa mai departe .
Moralul tau scade imediat de la extaz , la agonie , de la fericire , la tristete . . orice te supara , orice remarca , orice cuvant pana si orice miscare a ta . Totul te dezamageste in jur .
Cu toate astea a doua zi trebuie sa-ti stergi lacrimile , sa-ti curmi durerile,sa-ti imbraci " haina " si sa apari in fata lumii ca nou , ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic .