In prag de a face o tampenie

Am in cap un cor de voci ce-mi canta uneori acuzator ca nu sunt bun de nimic, ca sunt un cretin si un idiot. Si toti coristii au chipul meu iar glasurile lor sunt vocea mea. M-am obisnuit cu cuvintele astea inca din copilarie cand mi le auzeam de la parinti, in special de la maica-mea. Parintii mei au fost mereu un cuplu nepotrivit. Tata s-a casatorit pentru ca deja batea la ochi pe vremea raposatului iar maica-mea dorea buletin de Bucuresti. Nicidecum intelegere, prietenie sau iubire. Eu am aparut pe cu scopul de a suda sfanta taina a casatoriei, insa mi-am ratat vocatia.
Tatal meu a fost de cele mai multe ori absent ori pasiv in viata mea iar maica-mea, fire vulcanica, tinea mereu sa ma invinovateasca de lucrurile pe care le-am facut dar si cele pe care nu le-am facut. Cand eram mic mi-a smuls parul din cap si m-a bagat cu capul in wc pentru ca nu voiam sa numar, alta data m-a bagat cu capul in soba aprinsa pentru ca lipeam diverse hartiute pe ea iar prin liceu m-a lovit cu o cana in figura pentru ca miroseam a tutun. Am avut o buna vreme ochiul umflat si spranceana julita. Am crescut singur si confuz. Nu am avut niciodata prea multi tovarasi de joaca. Cam pana la varsta de 12 ani nu pot spune ca am legat o prietenie. Oamenii din afara, la scoala sau la gradinita mereu ma apreciau pentru ca eram destul de linistit si din cauza asta nu reuseam sa inteleg de ce acasa eram vazut drept oaia neagra a familiei. Uneori cand mai faceam diverse boacane, ma lovea cu diverse obiecte (papuci, prelungitoare) ai apoi ma ducea in fata bunicilor, ma punea sa ma dezbrac si apoi radea de urmele pe care mi le-a lasat si tin minte ca o zicea cu un chicotit ca data viitoare va fi mai rau.
Acum am 27 de ani. Singura mea relatie cu o fata a fost de 3 zile. Nu sunt timid insa sunt scarbit de relatiile sexuale. Sunt virgin. Sunt destul de atragator, cel putin asta am dedus eu, pentru ca am avut o gramada de pretendente care mi-au spus ca par a fi genul de tip misterios si rebel dar eu figeam de relatii. Am ajuns intr-o perioada in care stateam si citeam reviste dedicate femeilor si ce considera ele atragator la un tip iar eu faceam exact opusul. Fara rezultat insa. De atunci am inceput sa ma izolez incat acum pot spune ca nu mai am niciun prieten. Mi-am pierdut ultimul prieten cam acum un an, nu printr-o explozie ci printr-o soapta. Pur si simplu relatia de prietenie a fasait. Dupa vreo cateva luni am inceput sa-mi fac griji din cauza asta, nu neaparat ca nu mai aveam pe nimeni, dar mai degraba ca nu-mi pasa ca nu mai am pe nimeni. Mai tot timpul am avut ganduri de a fugi de acasa, in copilarie. Si poate din cauza asta am fugit de altii in adolescenta. SI de atunci tot fug si tot alerg iar acum ma simt obosit, plictisit. Am incercat altruismul, calatoria si exercitiul fizic. Nimic nu-mi aduce bucurie. Singurul lucru care ma face sa ma simt mai bine e alergatul prin parc care-mi mai distrage atentia. In rest simt ca nu mai am pentru ce sta pe meleagurile astea terestre. Prieteni nu am, deja sunt oaia neagra si ciudata a familiei si oricum nu am foarte multa iubire pentru familie, servici... Heh, in partea cu serviciul e chiar ironic...
In fine, sper ca n-am dar foarte mult cu incoerenta si cu gramatica-n gard. E destul de dificil sa-ti mentii luciditatea la ora aceasta tarzie.