Cum sa scap de frica? raspuns medic

Buna ziua!

de o saptamana, cand ma trezesc dimineata am un nod in gat si imi vine sa plang. asta cand vad ca iubitul meu pleaca la serviciu si o sa raman singura.se poate sa am o fobie fata de faptul ca raman singura? am iesit in oras cu o prietena ca sa nu mai stau in casa, dar daca ma intorc in casa parca iar ma inchid. plus ca nu am pofta de mancare decat atunci cand ies din casa. atunci parca as manaca de toate. eu am stat o luna intreaga (luna iunie) in casa pentru ca am avut varicela si de 1 an de zile sunt casnica de cand am terminat facultatea pentru ca nu mi-am gasit de lucru, am picat si de 2 ori examneul de licenta si l-am luat abia acum in iunie. am fost la sstinere plina de bubitele de la varicela, a murit si bunica mea inainte de licenta si cred ca astea toate s-au adunat. cand sunt in casa parca nici nu-mi mai place mancarea si nici pofta nu am cand ma gandesc ca trebuie sa-mi fac sau sa-mi incalzesc singura.
in plus de acum o saptamana de cand am simtit acea disperare in suflet ca si cum atunci s-a inchis totul si nu mai exista alta varianta, ma tot gandesc( si simt ca imi face rau) sa nu fiu bolnava la cap, daca acea reactie de disperare a fost normala, mi-e teama sa nu mai apara si sa ma simt iar rau asa cum m-am simtit atunci, ma fortez sa gasesc partea buna a lucrurilor,insa cand vreau sa trec peste si sa ma ridic singura, atunci imi vine in minte din nou acea sensatie si in suflet. am vorbit si cu soacra mea si mi-a zis ca a fost o reactie normala pentru ca am stat atata timp singura(iubitul meu fiind la serviciu,iar cand vine acasa se joaca la calculator si nu prea vb cu mine, nu ma asculta, nu ma intreaba ce am facut in ziua respectiva;e adevarat ca eu stand acasa nici nu are despre ce sa ma intrebe, dar sa-mi acorde atente atat vreau).m-am plictisit de lucrurile pe care le fac stand acasa si acum imi este si lene, pur si simplu nu mai am nicio tragere de inima sa le fac. simt ca sunt cu capul in nori si asta nu-mi place deloc.nu ma mai motiveaza nimic.parca vad numai partea prosta a lucrurilor si nu-mi place pentru ca eu nu eram asa. eram un om cu picioarele bine ancorate in pamant. incerc sa ma ridic singura, lupt, dar atunci cand ma simt bine incep si ma gandesc de ce am reactionat asa, incep si ma analizez, si simt din nou sensatia aia si imi vine sa plang ca ma gandesc din nou la acelasi lucru. ce sa fac?mi-e teama de acea rectie pe care am avut-o si o tot analizez si nu-mi e bine. cum sa fac sa rein cu picioarele pe pamant si sa nu mai plang asa des, sa nu mai empatizez asa de mult cu ceilalti, sa nu ma mai impresioneze atat de mult problemele altora, sa nu mai caut atat sensul vietii, ci pur si simplu sa traiesc asa cum fac toti ceilalti fara sa-mi pun intrebari, sa fiu din nou optimista asa cum eram acum 5 ani,respectiv acum o luna? acum 5 ani am trecut repede peste acel moment de disperare venind in bucuresti si locuind cu iubitul meu. dar acum nu stiu daca e normal sa te simti oarecum singur atat timp cat locuiesti cu iubitul tau. ce sa fac sa nu-mi mai fie frica de moarte si de sinucideri si de singuratate si de bolile mintale?sunt astea stari normale? le simt si alti oameni normali?
parintii mei m-au "invatat" ca nu e bine sa plangi pentru ca e semn de slabiciune sau ca nu e normal; ei nu considera ca e normal sa vorbeste despre sentimentele tale sau sa spui " te iubesc" in gura mare. eu spun "te iubesc", dar in particular. mi-au dat de inteles ca un om normal e un om care rade tot timpul si care nu plange si care nu are probleme.
de-asta va tot stresez cu intrebarile si imi exteriorizez gandurile. iubitul meu mi-a zis ca nu mai poate sa ma vada cum de o saptamana incoace plang, cu intreruperi, dar plang zilic, cel putin 1 data.

si vreau sa fiu sincera cu dvs ca sa ma puteti ajuta. v-am spus in mesajele trecute ca mi-e teama de sinucideri pentru ca ma gandesc ce a impins persoana respectiva la un asemenea gest si daca pot avea si eu un astfel de moment de nebunie. m-a impresionat mult moartea madalinei manole si auzind vorbindu-se atat de depresie si diferitele variante si supozitii pe care le-au facut atatia la televizor, incat am cautat simptomele depresiei si am inceput sa vad daca le am si eu, si atunci nu am gasit nimic care sa semene su firea mea si cu starea mea de dinainte de disperarea aceea. insa imi este teama sa nu fac si eu asa ceva. am citit ca si de la un simplu atac de panica poti ajunge la depresie. plus ca imi imaginez toate scenariile acelea si supozitiile care apar la televizor si mi se pare ca unele pot semana cu situatia mea si incep si ma intreb daca ajung si eu ca ea si tot asa si mai rau imi fac. sunt constienta ca nu e bine, dar nu stiu cum sa fac sa nu ma mai gandesc si sa nu mai despic atat firul in patru.sunt ingrozita de moarte si de sinucideri. cum sa scap de aceste frici si sa nu mai analizez atat lucrurile si sa nu mai fiu toma necredinciosul? sper ca sunt normala si nu ma incadrez la anormala.

va multmesc anticipat pentru timpul acordat si astept raspunsul dvs.