Oare am depresie ...?

Din ceea ce povestești, eu nu m-aș grăbi să spun că este vorba despre o depresie. Faptul că plângi des, că îți este foarte dor de ea și că te gândești constant la posibilitatea de a o pierde poate să aibă mai mult legătură cu anxietatea și cu felul în care s-a activat atașamentul tău față de ea.

Este prima ta relație, prima fată pe care ai întâlnit-o fizic și, mai ales, este o persoană cu care ai construit o legătură timp de 6 ani înainte să vă vedeți. E foarte posibil ca întâlnirea din realitate să fi făcut ca toate emoțiile pe care le aveai deja să devină mult mai intense. Dintr-o dată, persoana pe care o cunoșteai atât de mult timp online a devenit cineva pe care îl poți vedea, atinge și avea lângă tine, iar când pleacă apare un dor foarte puternic.

Ce mi se pare mai important în ceea ce ai scris este partea cu „dacă aș pierde-o, nu-mi mai văd sensul vieții”. Aici cred că merită să fii puțin atent la tine. E una să iubești enorm un om și să simți că este foarte important pentru tine și alta este să ajungi să simți că existența ta nu mai are valoare fără el. Într-o relație sănătoasă, partenerul poate fi o parte extrem de importantă din viața ta, dar nu ar trebui să fie întreaga ta viață.

Mai observ și că înainte de botez deja îți construiești scenarii despre ce ar putea merge rău: că bunica ei va sta cu ochii pe voi, că poate nu veți avea timp împreună, că poate nu veți putea sta așa cum îți dorești. Asta seamănă destul de mult cu catastrofizarea și cu hipervigilența: mintea încearcă să anticipeze toate variantele negative pentru a se proteja de o eventuală dezamăgire. Problema este că ajungi să suferi pentru lucruri care nici măcar nu s-au întâmplat.

Încearcă să te întorci mereu la diferența dintre ceea ce știi și ceea ce îți imaginezi. Știi că iubita ta ți-a spus că veți avea momente doar voi doi. Restul sunt scenarii pe care anxietatea le produce. Și faptul că într-o seară nu puteți vorbi la fel de mult nu înseamnă că relația s-a schimbat sau că ea te iubește mai puțin.

Dorul nu trebuie neapărat „oprit”. Poți să-l lași să existe fără să-l transformi într-o concluzie despre viitor. Poți să-ți spui: „Da, îmi este foarte dor de ea. Mă doare pentru că țin foarte mult la ea. Dar dorul acesta va trece în intensitate și o voi vedea din nou.”

Și încă ceva: nu te judeca pentru cât de mult iubești. Doar ai grijă ca, în timp ce o iubești pe ea, să nu te pierzi pe tine. Ai nevoie și de propria ta viață, prieteni, activități, planuri și lucruri care îți oferă sens independent de relație. Asta nu micșorează iubirea față de ea, ci o face mai sănătoasă.

Iar dacă stările de plâns, anxietatea sau frica de abandon ajung să-ți afecteze somnul, alimentația, facultatea/munca sau viața de zi cu zi, atunci ar fi foarte bine să discuți cu un psiholog. Nu pentru că înseamnă automat că ai o tulburare, ci pentru că merită să înțelegi de unde vine intensitatea asta și să înveți să o reglezi.

Dincolo de „o iubesc enorm”, sunt curioasă de un lucru: când te gândești că ai putea s-o pierzi, ce te sperie cel mai tare de fapt — pierderea ei ca persoană, singurătatea care ar urma sau sentimentul că viața ta nu ar mai avea sens fără ea?