O inadaptata?

Framantarile mele sunt cauzate de o problema delicata. Nu e confortabil sa o expun aici, dar in alta parte nu pot cauta ajutor. Iubesc un barbat casatorit, un barbat de care simt ca sunt iubita. Nu va grabiti sa aruncati cu pietre (recunosc ca as fi facut acest lucru inainte sa mi se intample mie), caci nu stiti de ce facem asta, cum sau in ce fel... Ceea ce este de retinut e ca IL IUBESC, IL SIMT si AM NEVOIE DE EL. Ma respecta, ma intelege, ma ajuta sa fiu mai buna. Comunicam. Insa e destul de greu! Sufletul meu a palns cel putin la fel de mult cat s-a bucurat. Din cele spuse de el, relatia cu sotia n-a fost vie niciodata. El simte, traieste, se exprima, vrea, incearca, ea este opusul, astfel ca de muuuulta vreme sunt doar colegi de apartament. Au ramas colegi pentru ca exista un copil caruia amandoi incearca sa-i ofere mediul necesar dezvoltarii armonioase. El incearca sa-si imparta timpul intre noi toti, dar... pentru mine ramane cel mai putin (recunosc, timp putin, insa de calitate). Ei merg in vacante, in excursii, participa la evenimente, se preocupa de bunastarea materiala, eu astept sa treaca toate, ca sa-l vad. Nimeni nu stie cat imi lipseste atunci cand lipseste!!! Acum mai este pe drum un copil; copilul lor, facut din intamplare (zice el). Eu as fi vrut sa fie al nostru, conceput din dragoste (pentru mine, MAREA DRAGOSTE, UNICA IN VIATA), insa el respinge ideea, argumentele fiind legate de conditiile in care ar creste acel copil si de posibilele pretentii/obligatii materiale - voalat aduse in discutie - ce ar putea sa apara in viitorul mai mult sau mai putin apropiat. Asa ca pot sa spun, cu lacrimi in ochi si in suflet: copilul a ramas VISUL MEU NEIMPLINIT! Ma framant tot mai mult si ma intreb: sunt o inadaptata care alege cu inima intr-o lume in care cei mai multi dintre oameni fac alegeri cu creierul? Ce suferinta sa aleg, aceea pe care o traiesc cu el sau pe aceea care ma va chinui cand vom sta departe unul de altul?