Articole

Ce sunt tulburările de personalitate?

Tulburările de personalitate sunt tipare (modele) cognitive, emoționale, ale impuls-controlului și relațiilor cu ceilalți, constante și durabile în timp, nonfuncționale, perturbate, care nu permit funcționarea normală în viața de zi cu zi. Aceste disfuncţii nu se manifestă într-un singur domeniu al vieţii individului, ci îi afectează atât viaţa personală, cât şi pe cea socială. O tulburare de personalitate este vizibilă atât în relaţiile cu persoanele apropiate (rude sau prieteni), cât şi la locul de muncă sau chiar în relaţiile cu necunoscuţi. Tulburările de personalitate sunt stabile de-a lungul timpului, manifestându-se relativ constant pe tot parcursul vieţii. Mai mult decât atât, primele lor manifestări au loc în perioada copilăriei. Ulterior, ele devin mai evidente în adolescenţă şi pot fi cu adevărat diagnosticate abia la vârsta adultă (după ce persoana împlineşte 18 ani).

Personalitatea poate fi descrisă drept configuraţia răspunsurilor comportamentale, vizibile în viaţa de zi cu zi, caracteristică unei persoane,  cea care ne dă și asigură unicitatea în relația cu sinele și cu ceilalți.

Pionierul ideilor despre tulburările de personalitate este Philippe Pinel, în 1801, în lucrarea sa „Nebunie fără delir“, văzând astfel o „nebunie“ aflată la graniţa dintre normalitatea psihică și psihoză, numită „personalitate anormală“.[1]

Persoanele care suferă de tulburări de personalitate au o speranţă de viaţă cu aproximativ 18 ani mai mică decât cele care nu suferă de astfel de tulburări (Fok et al., 2012)[2]. Chiar şi atunci când sunt tratate  pentru problemele lor de sănătate, aceste persoane au şanse mai mici să revină la medic şi şanse mai mari de a refuza tratamentul (Frankenburg & Zanarini, 2004; Jaunay et al., 2006)[3]. Mai mult decât atât, o mare parte din aceste persoane nu sunt niciodată diagnosticate cu o tulburare de personalitate, astfel încât riscurile la care sunt supuse nu vor putea fi asociate cu tulburarea respectivă.

Din ce cauze apar?

Tulburările de personalitate apar atunci când trăsăturile de personalitate devin foarte inflexibile, dezadaptative şi generează dizabilitate şi distres.

Cauzele tulburărilor de personalitate:

• dinamica și mediul familial din copilărie – instabil, abuziv, haotic, distant, lipsit de afecțiune și acceptare;


• materialul genetic, moștenit de la părinți, joacă un rol important în dezvoltarea tulburărilor de personalitate. S-a observat că aceste tulburări psihice apar mai frecvent la persoane care au în familie părinți cu tulburări psihice;


• lipsa unui atașament securizant cu mama în copilărie;


• experiențe traumatice;


• o boală incurabilă.

Tipuri de tulburări de personalitate

Aceste tulburări pot fi egodistonice (persoana trăieşte o stare de distres) sau egosintonice (nu apare distresul legat de boală). În primul caz, trăirea afectivă negativă apare legat de prezenţa bolii şi reacţiile celorlalţi la aceasta, în timp ce în cel de-al doilea caz, persoana nu acceptă că are o tulburare de personalitate, dar poate trăi stări de distres datorită faptului că cei din jur nu-l acceptă aşa cum este.

Ţinând cont de mai multe aspecte, a apărut necesitatea clasificării tulburărilor de personalitate subdivizate în trei clustere:

• cluster A – suspicioase: paranoidă, schizoidă, schizotipală. 


• cluster B – emoționale, impulsive, hiperexpresive și disociate: antisocială, borderline, histrionică, narcisistă.


• cluster C – anxioase: evitanta, dependentă, obsesiv-compulsivă.

Cluster A

Tulburările din cadrul lui implică uzul fanteziei și proiecţiei și se asociază cu o tendinţă către gândirea psihotică; pacienţii pot să aibă o vulnerabilitate biologică pentru dezorganizarea cognitivă sub stres.

Tulburarea paranoidă

Gândirea paranoidă nu este patologică în și prin ea însăși. Gândurile și sentimentele periculoase sau neplăcute sunt proiectate și atribuite altora. Tulburarea paranoidă implică un stil pătrunzător de a gândi, simți și de a relaționa cu alții, care este extraordinar de rigid și invariabil. Aceste persoane trăiesc în interiorul poziției paranoid-schizoide. Șapte trăsături comune compun criteriile de diagnostic, iar cel puțin patru dintre ele trebuie să fie prezente pentru a fi pus diagnosticul de tulburare paranoidă.

Caracteristiciile tulburării paranoide

O suspiciozitate și o neîncredere pervazivă în legătură cu alții, astfel încât motivele acestora sunt interpretate ca răuvoitoare, începând cu vârsta adultă tânără și prezente într-o varietate de contexte, precum:

1. suspectează, fără o bază suficientă, că ceilalți îl exploatează, îi fac rău sau îl mint;


2. este preocupat de dubii nejustificate în legătură cu loialitatea sau cu onestitatea prietenilor sau asociaților;


3. nu se încrede în ceilalți din cauza fricii nejustificate că informația ar putea fi folosită într-un mod răuvoitor împotriva să;


4. vede intenții ascunse sau semnificații amenințătoare în remarci sau evenimente benigne;


5. poartă ranchiună în mod persistent, adică nu iartă insultele, injuriile sau lipsa de respect;


6. percepe atacuri la adresa caracterului sau a reputației sale care nu sunt evidente pentru alții și este gata oricând să reacționeze cu manie sau să contraatace;


7. are suspiciuni repetate, fără justificare, în ceea ce privește fidelitatea soției sau a partenerului social.

Pacienții paranoizi sunt duși frecvent de către membrii de familie la tratament sau de colegii de muncă care se simt depășiți și nu au instrumente pentru gestionarea declarațiilor sau acuzațiilor constante primite din partea unei persoane cu tulburare paranoidă. Un șef, de exemplu, poate insista că un astfel de angajat să se trateze sau să-și caute o slujbă în altă parte. Un soț obosit de acuzațiile de infidelitate poate folosi amenințarea cu divorțul pentru a și forța partenera paranoidă să se trateze. Chiar când pacienții paranoizi încep tratamentul de bunăvoie, ei rămân de obicei fără convingerea că ar suferi de o astfel de tulburare. Problemele cu care se prezintă se învârt în jurul a cum ceilalți i-au tratat greșit și i-au trădat.

Un stil de gândire cognitiv paranoid distinct (Shapiro,1965)[4] se caracterizează printr-o căutare neobosită a unor înțelesuri ascunse, a unor indicii pentru descoperirea „adevărului” în spatele aparențelor unei situații. Ceea ce este evident, ceea ce este la suprafața și ceea ce este aparent doar maschează realitatea. Această căutare fără sfârșit implică o atenție în stare de intensă hiperalerta, evidențiată printr-o suspiciozitate legată de această monitorizare continuă. Un individ paranoid scanează constant mediul înconjurător pentru orice este ieșit din comun – un stil de gândire care cere o creștere considerabilă a tensiunii fizice și emoționale. Pacientul paranoid este pur și simplu incapabil să se relaxeze.

Argumentul cel mai convingător nu va avea în general niciun impact asupra credințelor rigide și de neabătut ale persoanei paranoide. De fapt, persoanele care încearcă să discute cu cineva care are o tulburare de personalitate paranoidă se vor trezi pur și simplu ca devenind ținta slăbiciunii.

Persoanele cu această tulburare abordează fiecare relație cu credința că cealaltă persoana „va greși” și va confirma suspiciunile sale. Aceștia pot fi văzuți din perspectiva teoriei atașamentului ca suferind de un eșec în cursul procesului de dezvoltare în ceea ce privește mentalizarea, deoarece ei apar frecvent blocați într-un mod de gândire de tip echivalentă psihică.

Proiecția și identificarea proiectivă sunt două mecanisme de apărare cheie ale tulburării de personalitate paranoide.

Tulburarea schizoidă

Pacienții schizoizi trăiesc frecvent la marginea societății. Ei pot fi ridiculizați ca „ciudați”, „stranii” sau „neadaptați” sau pot fi doar lăsăți singuri să-și continue o existență solitară și idiosincratica. Izolarea și anhedonia lor (incapacitatea de a se bucura de lucruri fundamentale ale vieții) pot să-i facă pe alții să le pară rău pentru ei și să încerce să ajungă la ei.

Un pattern pervaziv de detașare de relațiile sociale și o gamă restrânsă de expresie a emoțiilor în situații interpersonale, începând cu o vârstă adultă tânără și prezente într-o varietate de contexte, așa cum o indica patru (sau mai multe) din următoarele:

1. nici nu-și dorește și nici nu se bucură de relații apropiate, inclusiv a fi parte a unei familii;


2. alege aproape întotdeauna activitățile solitare;


3. manifestă puțin interes sau nu manifesta deloc în a întreține relații sexuale cu alta persoana;


4. găsește plăcere în puține activități sau nu găsește deloc;


5. nu are prieteni apropiați sau confidenți, alții decât rudele de gradul I;


6. pare indiferent la laudă sau la critica altora;


7. arată răceala emoțională, detașare sau activitate aplatizată.

Lumea internă a pacientului schizoid poate să difere considerabil de aparența lui exterioară. Într-adevăr, acești oameni sunt frecvent un mănunchi de contradicții.

Pacienții schizoizi au o identitate difuză și nu sunt siguri cine sunt ei și se simt conduși de gânduri, sentimente, dorințe și nevoi extrem de conflictuale. Aceasta difuzie a identității face că relațiile cu ceilalți să fie problematice. Într-adevăr, poate că trăsătura cea mai pregnantă a pacienților schizoizi este aparenta lor lipsă de relații cu alții.

Tulburarea schizotipală

Tulburarea de personalitate schizotipală prezintă multiple bizarerii și excentricități la nivelul gândirii, afectelor, vorbirii, prezentării.

Persoanele cu tulburare schizotipală trăiesc sub amenințarea constantă a abandonului, persecuției și dezintegrării. Mulți dintre oamenii cu tulburare de personalitate schizotipală sunt superstițioși sau cred în percepția extrasenzorială, având o viață imaginară (fantezie) foarte activă. Toate acestea începând cu etapa de adultul tânăr și prezent într-o varietate de contexte, așa cum este indicat de cinci (sau mai multe) din următoarele:

1. idei de relație (cu excluderea delirului de relație);


2. credințe bizare sau gândire magică ce influențează comportamentul și nu concordă cu normele subculturale (de ex superstiții, credința în clarviziune, telepatie sau „al șaselea simț”; la copii sau adolescenți, fantasme sau preocupări bizare);


3. experiențe perceptuale insolite, inclusiv iluzii corporale;


4. gândire și limbaj bizare (de ex. vag, circumstanțial, metaforic, supraelaborat sau stereotip);


5. suspiciozitate sau ideație paranoida;


6. afect inadecvat sau restrâns;


7. comportament sau înfățișare ciudată, excentrică sau bizară;


8. lipsa unor prieteni apropiați sau a confidenților alții decât rudele de gradul I;


9. anxietate socială excesivă care nu scade odată cu familiarizarea și tinde să fie asociată cu frici paranoide mai degrabă decât cu judecați negative despre sine.

Cluster B

Trăsăturile comune ale  tulburărilor de personalitate din acest cluster sunt teatralitatea, emotivitatea, extravaganţa.

Tulburarea antisocială

Persoanele cu tulburare de personalitate antisocială le lipseşte adesea empatia şi au tendinţa de a fi duri, cinici şi plini de dispreţ faţă de sentimentele, drepturile şi suferinţa celorlalţi. Sunt poate cei mai studiați dintre cei cu tulburări de personalitate. Experiențele clinice sugerează totuși că etichetarea “antisocial” este aplicată unui spectru larg de persoane, ce variază de la cei care nu pot fi tratați la cei care pot fi tratați în anumite condiții.

Exista un pattern pervaziv de desconsiderare și violare a drepturilor altora apărând de la vârstă de 15 ani, precum e indicat de 3 (sau mai multe)  dintre următoarele:

1. incapacitate de a se conforma normelor sociale în legătură cu comportamentele legale, indicată de comiterea repetată de acte care constituie motive de arest;


2. incorectitudine, indicată de mințitul repetat, uzul de alibiuri, manipularea altora pentru profit sau plăcere personală;


3. impulsivitate sau incapacitate de a plănui dinainte;


4. irascibilitate și agresivitate, indicate de luptele sau atacurile corporale repetate;


5. neglijență nesăbuită față de siguranța sa sau a altora;


6. iresponsabilitate considerabilă, indicată prin incapacitatea repetata de a avea un comportament consecvent în muncă ori de a-și onora obligațiile financiare;


7. lipsă de remușcare, indicată prin a fi indiferent sau a justifica de ce a făcut să sufere, a maltratat ori a furat de la altul.

Persoanele cu această tulburare desconsideră dorinţele, drepturile şi sentimentele celorlalţi. În mod frecvent mint şi manipulează cu scopul de a obţine un profit personal sau din amuzament (e.g., pentru a obţine bani, sex sau putere). Deciziile sunt luate sub impulsul momentului, fără a chibzui în prealabil şi fără a cântări consecinţele asupra propriei persoane şi a celorlalţi.

Tulburarea borderline

Această tulburare afectează, în principal, percepția: despre sine, despre ceilalți, despre relațiile cu ceilalți, afectând imaginea de sine, modul de relaționarea cu ceilalți, capacitatea de reglare a propriilor emoții și comportamente. Una dintre cele mai proeminente trăsături ale organizării de tip borderline este utilizarea apărărilor primitive, de unde o diminuare a eficacității sale de adaptare și a flexibilității în viață, în general. Experiența lor de sine pare marcată de inconsistență și discontinuitate, care debutează la vârsta de adult tânăr, se manifestă în diverse situaţii şi îndeplineşte următoarele criterii:

1. eforturi susţinute pentru a evita un abandon real sau imaginar;


2. un pattern de relaţii instabile şi intense, caracterizat prin alternarea între extremele de idealizare şi devalorizare;


3. perturbarea identității: instabilitatea imaginii de sine sau a sentimentului de sine;


4. impulsivitate în cel puțin 2 situaţii cu potenţial auto-distructiv (cheltuieli excesive, relaţii sexuale periculoase, abuz de substanţe, condus imprudent, alimentaţie compulsivă);


5. comportament suicidar recurent, gesturi sau ameninţări cu suicidul, sau comportament auto-mutilant recurent;


6. instabilitate afectivă produsă de reactivitatea dispoziţiei (disforie episodică intensă, iritabilitate sau anxietate, care durează de obicei câteva ore şi rareori mai mult de câteva zile);


7. sentimentul de gol interior;


8. furie nemotivată şi intensă;


9. ideaţie paranoidă tranzitorie sau simptome disociative severe, legate de stres.

Pacienții borderline se consumă cu stabilirea de relații exclusive unu la unu fără niciun fel de risc de abandon. Ei pot cere astfel de relație cu un aer de îndreptățire care-i copleșește și-i îndepărtează pe ceilalți. Mai mult, când chiar devin apropiați cu altă persoană, se activează un set de anxietăți. Pe de-o parte, ei încep să se îngrijoreze că vor fi înghițiți de cealaltă persoană și-și vor pierde propria identitate în aceasta fantasmă de fuziune. Pe de altă parte, ei simt anxietatea balansând către panica în legătură cu convingerea că sunt pe punctul de a fi respinși și abandonați în orice moment.

Cele mai frecvente tulburări asociate sunt: tulburarea depresivă şi cea bipolară, tulburările consumului de substanţe, tulburările de comportament alimentar (în special bulimia nervoasă), tulburarea de stres posttraumatic  şi tulburarea de deficit de atenţie/hiperactivitate.

Tulburarea histrionică

Pacienții histrionici își etalează atenția global și difuz, dar mult din concentrarea lor este asupra atenției pe care le-o acordă ceilalți. Un alt mecanism de apărare final care poate fi găsit la cei cu tulburare de personalitate histrionică este emotivitatea însăși. Emotivitatea intensă, deși superficială și trecătoare, poate să apere împotriva unor afecte mai profunde, resimțite mai adânc, pe care persoana dorește să le evite. Emotivitatea habituală împreună cu stilul cognitiv impresionist, global servește ca să-l împiedice pe histrionic să fie în contact cu orice stări afective autentice sau cu atitudini autentice față de sine și față de ceilalți.

Sunt centrați foarte mult pe sine, acțiunile fiindu-le orientate spre obținerea de satisfacție imediată, ceea ce nu îi face prea toleranți la frustrare și devin irascibili când o recompensă întârzie să apară. Prezintă deschidere pentru noi relații pe care le consideră rapid mult mai apropiate și intime decât sunt, însă au o disponibilitate redusă de a le întreține și dezvolta. Din acest motiv, se confesează în fața celor pe care abia i-au cunoscut, chiar dacă acest lucru îi pune pe noii lor „prieteni” într-o situație de disconfort.

Caracteristicile acestei tulburări sunt prezente începând cu vârstă adultă tânără, într-o varietate de contexte, precum:

1. nu se simte bine în situațiile în care el sau ea nu se află în centrul atenției;


2. interacțiunea cu ceilalți se caracterizează frecvent printr-un comportament seducător sexual inapropriat sau printr-un comportament provocator;


3. prezintă o expresie a emoțiilor superficială și rapid schimbătoare;


4. folosește în mod consecvent înfățișarea fizică pentru a atrage atenția asupra sa;


5. are un stil de vorbire care este excesiv de impresionist și lipsit de detalii;


6. manifestă autodramatizare, teatralitate și o expresie exagerată a emoției;


7. este sugestibil, adică e ușor de influențat de alții sau de circumstanțe;


8. consideră relațiile ca fiind mai intime decât sunt de fapt.

Deși în comportamentul lor de zi cu zi pot fi, de obicei, destul de în autocontrol, au explozii emoționale care apar dintr-o gândire formată pe impresii de moment și mai puțin pe fapte precis observate sau judecați dezvoltate.

Tulburarea narcisică

Tulburarea narcisică de personalitate este caracterizată de persistența sentimentelor exagerate de importanță de sine, o nevoie excesivă de admirație și o lipsă de empatie față de alte persoane.

Reacțiile celor cu tulburarea narcisică sunt rapide și diverse. El poate încerca să îi facă pe ceilalți să se simtă prost și absurd pentru că i-ai cerut ceva sau pentru că au exprimat o nemulțumire, umilindu-i pentru nevoile lor emoționale „stupide”. Au tendinţa de a forma relaţii de prietenie sau iubire doar dacă cealaltă persoană pare potrivită să le susţină obiectivele sau să le crească, prin orice alte mijloace, stima de sine.

Pe baza amintirilor implicite și explicite cu privire la nevoile nesatisfăcute din copilărie, mulți dintre cei cu o astfel de tulburare dezvoltă credința că astfel de nevoi nu vor fi satisfăcute nici mai târziu în viață. Această lipsă de încredere se află la baza atașamentelor fragile și lipsite de vitalitate ale narcisistului cu cei apropiați. El compensează, printr-un stil excesiv de autonom, lipsa de încredere în posibilitatea de a i se mai satisface vreodată nevoile. Această combinație de lipsă de încredere și supracompensare duce, de asemenea, la o lipsă de intimitate cu el însuși.

Narcisistul se teme, atunci când intră intr-o fuziune emoțională, că își va pierde simțul sinelui. Pentru cei cu aceasta tulburare de personalitate, intimitatea pare o cușcă sufocantă și periculoasă.

Caracteristiciile tulburării narcisice încep precoce în perioada adultă și se regăsesc într-o varietate de contexte, precum:

1. are un sentiment grandios de autoimportanță (de ex. își exagerează realizările și talentele, așteaptă să fie recunoscut că superior, fără realizări corespunzătoare);


2. este preocupat de fantasme de succes nelimitat, de putere, de strălucire, frumusețe sau amor ideal;


3. crede că este „aparte” și unic și poate fi înțeles numai de, ori trebuie să se asocieze cu, alți oameni (sau instituții) speciali ori cu statut înalt;


4. necesită admirație excesivă;


5. are un sentiment de îndreptățire, adică pretenții exagerate de tratament favorabil special ori de supunere automată la dorințele sale;


6. este explorator interpersonal, adică profită de alții spre a-și atinge propriile scopuri;


7. este lipsit de empatie: este incapabil să recunoască sau să se identifice cu sentimentele și necesitățile altora;


8. este adesea invidios pe alții sau crede că alții sunt invidioși pe el;


9. prezintă comportamente sau atitudini arogante, sfidătoare.

Cluster C

Trăsăturile comune ale tulburărilor din această categorie sunt anxietatea și teama.

Tulburarea de personalitate evitantă

Cei cu tulburarea de personalitate evitantă au sentimente cronice de inadecvare și sunt extrem de sensibile la a fi judecate negativ de către alții. Deși ar dori să interacționeze cu ceilalți, tind să evite interacțiunea socială din cauza fricii intense de a fi respinși de alții. Se pare că tulburarea de personalitate evitantă afectează în mod egal bărbații și femeile. Pentru persoanele cu această tulburare, frica de respingere este atât de puternică încât aleg izolarea mai degrabă decât să riște să fie respinse ulterior, într-o relație. Persoanele cu o astfel de tulburare refuză să-şi asume riscuri personale sau să se angajeze în orice activităţi noi din cauza faptului că acestea l-ar putea pune în dificultate. Mai mult, se vede pe sine ca un neadecvat social, neatrăgător personal ori inferior altora.

Simptomele aceste tulburări sunt:

1. evită contextele profesionale care impun un contact semnificativ cu ceilalți, din teama de a nu simți neacceptare și critică;


2. nu dorește să se asocieze cu alți oameni decât dacă este sigur că este apreciat;


3. manifestă reținere în relațiile intime din cauza fricii de a nu fi ridiculizat sau de a nu se face de râs.

Tulburarea de personalitate dependentă

Persoanele care au acest diagnostic le permit altora să decidă asupra vieții lor și sunt de acord cu lucruri pe care le consideră greșite doar pentru a evita să rămână singuri. Prin urmare, ele sunt văzute ca fiind pasive și supuse. Motivația centrală a celor cu tulburare de personalitate dependentă o constituie obținerea și menținerea unor relații suportive si de dezvoltare. Pentru a realiza acest scop, ei se pot angaja in comportamente active si insistente care sunt destul de adaptative.

Simptomatologia tulburării de personalitate dependentă începe de timpuriu în perioada adultă și este prezentă într-o varietate de contexte, așa cum urmează:

1. are dificultăți în a lua decizii fără o cantitate excesivă de sfaturi și reasigurări din partea altora;


2. cere ca ceilalți să își asume responsabilitatea pentru cele mai importante domenii ale vieții lui;


3. are dificultăți în a-și exprima dezacordul față de alții din cauza fricii de a nu pierde suportul sau aprobarea;


4. are mari dificultăți în a iniția proiecte ori a face ceva singur, din cauza lipsei de încredere în propria judecată;


5. este exagerat de preocupat de teama de a nu ajunge să aibă grijă de sine;


6. caută urgent o altă relație drept sursă de suport când o relație strânsă se termină;


7. se simte inconfortabil sau neajutorat când rămâne singur din cauza fricii exagerate de a nu fi în stare să aibă grija de sine.

Tulburarea de personalitate obsesiv-compulsivă

Stilul de gândire al persoanelor cu tulburare de personalitate obsesiv-compulsivă poate fi caracterizat ca rigid și dogmatic. Din punct de vedere dinamic, aceste calități pot fi înțelese ca fiind compensatorii pentru neîncrederea în sine și ambivalența care chinuie persoana obsesiv-compulsivă. Stilul cognitiv al persoanei obsesiv-compulsivă implică atenție minuțioasă pentru detalii, dar aproape totală lipsa de spontaneitate sau flexibilitate, iar orice reacție intuitivă cu rol de a impresiona este automat reprimată ca fiind „ilogică”.

Persoanele obsesiv-compulsive caută să fie extrem de raționale și logice în orice încercare. Ele sunt speriate de orice situație în care emoțiile nu pot fi controlate, iar tendința lor mecanică de a fi total fără afect îi poate conduce pe cei din jur la confuzie.

Caracteristicile tulburării de personalitate obsesiv-compulsiv:

1. este preocupat de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri, în așa măsură că obiectivul major al activității este pierdut;


2. prezintă perfecționism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor (de ex. este incapabil să realizeze un proiect, deoarece nu sunt satisfăcute standardele sale extrem de stricte);


3. este excesiv de devotat muncii și productivității, mergând până la excluderea activităților recreative și a amicițiilor;


4. este hiperconstiincios, scrupulos și inflexibil în probleme de moralitate, etică sau valori;


5. este incapabil să se debaraseze de obiecte uzate sau inutile, chiar când acestea nu au nicio valoare sentimentală;


6. refuză să delege sarcini sau să lucreze cu alții în afară de cazul când aceștia se supun exact modului lui de a face lucrurile;


7. adoptă un stil de viață avar de a cheltui, atât față de sine, cât și față de alții, banii fiind văzuți ca ceva care trebuie strâns pentru viitoare catastrofe;


8. prezintă rigiditate și obstinație.

Cum se pot trata tulburările de personalitate?

Tulburările de personalitate încep în anii adolescenței sau la începutul vârstei adulte, dar un diagnostic se acordă atunci când există un tipar persistent de trăiri interioare sau de comportament care deviază substanțial de la normele sociale. Acest tipar se manifestă fie în plan cognitiv-afectiv, fie vizează controlul impulsurilor ori relațiile cu ceilalți oameni.

Un diagnostic corect se poate pune numai de către specialiștii care fac echipă, respectiv un medic psihiatru cu psihologul clinician. În tulburările de personalitate se tratează simptomele, se încearcă limitarea și menținerea acestora sub control.

Ca și în cazul altor tulburări, o persoană cu tulburare de personalitate nu conștientizează starea sa și nu tinde să solicite ajutor. Totuși, cu un ajutor profesionist, persoana care suferă de o tulburare poate învăța să îi înțeleagă mai bine pe cei din jur, să facă față mai bine situațiilor sociale și relațiilor cu sine și ceilalți.

Scopul tratamentului farmacologic este de reducere a impulsivității, agresivității, instabilității dispoziției, simptomelor psihotice sau comportamentului de autovătămare.

Metodele de psihoterapie utilizate în tratarea tulburărilor de personalitate sunt:

•        terapiile cognitiv-comportamentale sau CBT;

•        terapia psihodinamică;

•        DBT sau psihoterapia dialectic-comportamentală;

•        schema-terapia, de origine cognitivă;

•        terapia bazată pe transfer (Transference focused therapy)

Multe eforturi de tratament și intervenție personalizată trebuie, așadar, să fie inițiate în contextul terapiei individuale, în ciuda provocării formidabile pentru psihoterapeutul individual. Multe persoane cu un diagnostic de tulburare de personalitate intră frecvent în tratament sub o anumită presiune externă și au foarte greu încredere în cineva. În lumina acestor obstacole, primul pas în psihoterapie trebuie să fie constituirea unei alianțe terapeutice.

Scopul global al abordării psihoterapeutice cu aceste persoane este de a le ajuta să-și treacă percepțiile despre originea problemelor lor dintr-un extern într-un intern.

O combinație de psihoterapie de grup și individuală este ideală pentru cele mai multe dintre categoriile de tulburări. Terapia de grup este orientată să ajute persoanele care suferă de tulburări de personalitate în domeniul relațiilor și a socializării, care sunt exact ariile în care aceștia suferă cel mai mult.

Cum poți ajuta o persoană care suferă de o tulburare de personalitate?

– Să vă așteptați și pregătiți pentru tot felul de exagerări și dramatizări.

– Să îi lăsați din când în când să se manifeste, stabilind unele limite clare.

– Să arătați interes ori de câte ori are un comportament „normal”.

– Să vă păstrați calmul chiar şi atunci când este dificil să faceți asta; o atitudine deschisă si blândă este esențială.

– Să fiți pregătiți, ca pentru ei, să treceți de la statutul de erou la cel de infam, și invers.

– Să nu vă lăsați prea tare impresionați de tentativele de seducție sau transfer, păstrând o distanță confortabilă.

– Să nu îi criticați, judecați și să nu vă amuzați pe seama lor.

– Să îi ajutați în a-și menține tratamentul sau să îi ajutați să caute tratament și sprijin de specialitate.

– Să vă acordați grijă și importanță echilibrului personal.

Dacă vă regăsiți printre aceste rânduri sau cunoașteți persoane care manifestă simptome ale unei tulburări de personalitate, nu ezitați să cereți ajutor! Odată recunoscută o problemă, acesta poate fi principalul pas spre o schimbare pozitivă, iar voinţa însoţită de ajutor asigură efecte bune pe termen lung.

Referințe

1.     Geneza psihiatriei: primele scrieri psihiatrice ale lui Philippe Pinel , ed. de Jacques Postel, Le Sycomore, Paris, 1981

1. Fok, M.L.Y., Hayes, R.D., Chang, C.K., Stewart, R., Callard, F.J., Moran, P. (2012). Life expectancy at birth and all-cause mortality among people with personality disorder. Journal of psychosoma-tic research


2. Frankenburg, F.R., Zanarini,  M.C. (2004). The association between borderline personality disorder and chronic medical illnesses, poor health-related  lifestyle choices, and  costly forms of health care utilization. The Journal of clinical psychiatry


3. Shapiro, D. (1965). Neurotic styles. New York: Basic Books.


4. https://www.psychiatry.org/patients-families/personality-disorders/what-are-personality-disorders


5. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/schizoid-personality-disorder/symptoms-causes/syc-20354414


6. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/schizotypal-personality-disorder/symptoms-causes/syc-20353919


7. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/borderline-personality-disorder/symptoms-causes/syc-20370237


8. https://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/borderline-personality-disorder/symptoms-causes/syc-20370237


9. https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/9743-histrionic-personality-disorder


10. https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/9657-antisocial-personality-disorder


11. https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/9490-obsessive-compulsive-disorder


12. https://my.clevelandclinic.org/health/diseases/9783-dependent-personality-disorder