În DSM-IV, agorafobia nu a fost un diagnostic psihiatric formal, ci a fost considerată un calificativ al tulburării de panică. Tulburarea de panică se caracterizează prin atacuri de panică recurente sau neașteptate, care se prezintă sub formă de explozii bruște și intense de frică cu diverse simptome fizice asociate, cum ar fi palpitații, dificultăți de respirație, greață, dureri în piept, amețeli, teamă de a muri etc.
În DSM-5, afecțiunea este definită ca „frică sau anxietate marcată cu privire la expunerea reală sau anticipată a spațiilor publice, simptomele de frică sau anxietate apar de cele mai multe ori în cel puțin două din cinci situații comune, diferite”. [1] Pentru a îndeplini criteriile de diagnostic, o persoană trebuie atât să se teamă de expunerea în locuri publice, cât și să facă încercări active de a evita astfel de situații, fie prin modificări comportamentale sau cognitive. Această teamă sau anxietate nu ar trebui să fie în contextul unei amenințări realiste, explicată de context sociocultural, sau să apară în contextul consumului de substanțe sau al sevrajului. Pentru a diagnostica oficial un pacient cu agorafobie, criteriile de diagnostic trebuie să fie prezente mai mult de șase luni.
Agorafobia este de obicei identificată pentru prima dată la adulții tineri, vârsta medie a diagnosticului începând de la mijlocul până la sfârșitul anilor douăzeci. Nu există un consens cu privire la experiențele copilăriei, caracteristicile personalității sau factorii de risc psihosocial care duc la un diagnostic de agorafobie. Cu toate acestea, propunerile indică mai mulți factori etiologici care apar frecvent.
Aceștia includ:
· alte tulburări mentale: depresie, tulburare obsesiv-compulsivă, alte fobii și tulburări anxioase;
· istoric de abuz psihic;
· consum abuziv de substanțe sau alcool;
· evenimente negative în copilărie (supraprotecția părinților, prezența fricilor din copilărie sau a terorii nocturne, experiența de durere sau doliu devreme în viață, copilărie nefericită sau traumatizantă);
· agorafobia poate să apară și din pricina unei slabe orientări în spațiu a unei persoane, în special în zone aglomerate și necunoscute încă de către persoana în cauză;
· factori genetici – caracterul ereditar al agorafobiei este de 61%, dintre toate fobiile, aceasta prezintă asocierea cea mai puternică și specifică cu factorii genetici care determină predispoziția către fobii.
Tipurile de personalitate comorbidă includ dependențe, comportamente obsesiv-compulsive sau „foarte nevrotice”.
DSM-5[1] mai stratifică factorii de risc în trei categorii:
· temperamentali (nevrotism, sensibilitate la anxietate și tulburări de anxietate);
· mediu (evenimente negative sau traumatice în copilărie și căldură redusă sau supraprotecție în copilărie);
· predispoziție genetică și fiziologică.
Tulburările de anxietate, care cuprind tulburarea de anxietate generalizată, tulburarea de panică și agorafobia, sunt foarte răspândite în populația generală. Există o oarecare disparitate în estimări pentru prevalența agorafobiei, deoarece a primit doar recent propriile criterii de diagnostic, mai degrabă decât ca un calificativ pentru tulburarea de panică. Conform DSM-5[1], agorafobia este prezentă la aproximativ 1,7% din populația generală. De asemenea, se afirmă că majoritatea cazurilor de agorafobie apar înainte de vârsta de 35 de ani. Există o creștere a riscului de a dezvolta agorafobie la sfârșitul adolescenței și la vârsta adultă timpurie, vârsta medie generală la debut fiind de 17 ani. Institutul Național de Sănătate Mintală [2] estimează că prevalența pe parcursul vieții a agorafobiei este de 1,3%, cu o rată anuală de incidență de 0,9%.
Agorafobia implică teama și evitarea locurilor sau situațiilor care ar putea provoca panică și sentimente de a fi prins, neputincios sau jenat. S-ar putea să ne fie teamă de o situație reală sau viitoare. De exemplu, s-ar putea să ne fie teamă să folosim transportul public, să ne aflăm în spații deschise sau închise, să stăm la coadă sau să ne aflăm într-o mulțime.
Anxietatea este cauzată de teama că nu există o modalitate ușoară de a scăpa sau de a obține ajutor dacă anxietatea devine copleșitoare. Majoritatea persoanelor care au agorafobie o dezvoltă după ce au avut unul sau mai multe atacuri de panică, făcându-i să-și facă griji că au un alt atac. Ei evită apoi locurile în care se poate întâmpla din nou.
Agorafobia duce adesea la dificultăți de a ne simți în siguranță în orice loc public, în special acolo unde mulțimile se adună și în locații care nu ne sunt familiare. Este posibil să simțim că avem nevoie de un însoțitor, cum ar fi un membru al familiei sau un prieten, care să ne însoțească în locuri publice. Frica poate fi atât de copleșitoare încât s-ar putea să simțim că nu putem părăsi nici măcar propria locuință.
Simptomele tipice ale agorafobiei includ frica de:
● a pleca singur de acasă;
● aglomerație sau așteptare la coadă;
● spații închise, cum ar fi cinematografele, lifturile sau magazinele mici;
● spații deschise, cum ar fi parcările, podurile sau mall-urile;
●a folosi transportul public, cum ar fi autobuzul, avionul sau trenul.
Situații de mai sus ne provoacă anxietate pentru că ne este teamă că nu vom putea scăpa sau nu vom putea găsi ajutor dacă începem să ne simțim panicați. Sau s-ar putea să ne fie teamă că vom avea alte simptome jenante din punct de vedere social, cum ar fi amețelile, leșinul sau simptomele digestive.
În plus față de cele de mai sus, cei dintre noi care suferim de agorafobie prezentăm următoarele particularități, și anume:
●frica sau anxietatea sunt disproporționate în raport cu pericolul real al situației;
●în anumite contexte, avem nevoie de o persoană care să ne însoțească;
●resimțim o suferință majoră în raport cu situațiile sociale, cu partea profesională sau alte domenii din viață din cauza fricii, anxietății sau siguranței pe care credeam că o aduce evitarea;
●frica și evitarea durează, de obicei, șase luni sau mai mult.
Unii oameni au tulburare de panică pe lângă agorafobie. Tulburarea de panică este un tip de tulburare de anxietate care include atacuri de panică. Un atac de panică este un sentiment brusc de frică extremă care atinge un apogeu în câteva minute și declanșează o varietate de simptome fizice intense. Putem crede că pierdem complet controlul, facem un atac de cord sau chiar murim.
Frica de un alt atac de panică poate duce la evitarea unor situații similare sau a locului în care s-a întâmplat, în încercarea de a preveni viitoarele atacuri de panică.
Simptomele unui atac de panică pot include:
●ritmul cardiac rapid;
●dificultăți de respirație sau senzație de sufocare;
●durere în piept sau presiune;
●amețeli sau amețeli;
●senzație de tremurătură, amorțeală sau furnicături;
●transpirație excesivă;
●înroșire bruscă sau frisoane;
●stomac deranjat sau diaree;
●senzație de pierdere a controlului;
●frica de a muri.
Ocazional, o persoană poate dezvolta simptome de agorafobie chiar dacă nu are antecedente de tulburare de panică sau atacuri de panică.
DSM-5 subliniază criteriile după care este posibil un diagnostic de agorafobie. Pentru a diagnostica definitiv un pacient cu agorafobie, acesta trebuie să aibă o teamă intensă ca răspuns la sau când anticipează să intre în cel puțin două din următoarele cinci situații:
● folosirea transportului în comun (automobile, autobuze, trenuri);
● aflarea în spații deschise (piețe, parcări);
● aflarea în spații închise, cum ar fi teatrul sau mall-urile;
● statul în rânduri sau în mulțime;
● a fi singur în afara casei.
Diagnosticul este de obicei stabilit de medicul psihiatru, împreună cu psihologul clinician, urmarea a unei analize a simptomelor transmise de pacient și observate de specialiști. Totuși, trebuie avute în vedere și următoarele situații care pot stabili diagnosticul:
· simptomele se datorează anxietății și nu trebuie să apară secundar altor simptome (cum ar fi halucinațiile sau obsesiile);
· anxietatea trebuie să apară în cel puțin două din următoarele situații (mulțimi, locuri publice, călătorii departe de casa, călătorie de unul singur);
· evitarea situațiilor care determină anxietate trebuie să fie sau a fost o caracteristica proeminentă.
Această teamă, care este disproporționată cu stimulul real, trebuie să fie însoțită de modificări comportamentale sau cognitive pentru a evita plasarea în situații în care poate apărea expunerea. Aceste simptome trebuie să fie prezente timp de cel puțin șase luni și trebuie să provoace suferință semnificativă pacientului și afectarea vieții acestuia. De asemenea, simptomele nu ar trebui să fie explicate mai bine printr-un alt diagnostic psihiatric, să fie cauzate direct de un diagnostic medical sau să apară în contextul consumului de substanțe sau al sevrajului.
Factori biologici
Răspuns „Luptă sau fugi”. Tulburarea de panică este strâns asociată cu răspunsul natural de „luptă sau fugă” a corpului– modul său de a ne proteja de situații stresante și periculoase. Anxietatea și frica determină organismul să elibereze hormoni, cum ar fi adrenalina, iar respirația și ritmul cardiac cresc. Acesta este modul natural al corpului de a se pregăti pentru o situație periculoasă sau stresantă. La persoanele cu tulburare de panică, se crede că răspunsul de luptă sau fuga este mai intens, ducând la un atac de panică.
Factorii psihologici
Factorii psihologici care cresc riscul de a dezvolta agorafobie includ:
✔ experiență traumatizantă din copilărie, cum ar fi moartea unui părinte sau abuzul sexual;
✔ a experimenta un eveniment stresant, cum ar fi decesul, divorțul sau pierderea locului de muncă;
✔ antecedente de boli mintale, cum ar fi depresia, anorexia nervoasă sau bulimia;
✔ abuz de alcool sau abuz de droguri;
✔ a fi într-o relație nefericită sau într-o relație în care partenerul este foarte posesiv.
Ocazional, o persoană poate dezvolta simptome de agorafobie chiar dacă nu are antecedente de tulburare de panică sau atacuri de panică.
Psihoterapia cognitiv-comportamentală este una dintre cele mai eficiente forme de psihoterapie pentru tulburările de anxietate, inclusiv agorafobia. Schimbarea gândirii poate duce la un comportament mai pozitiv, iar asta ne face mai dispuși să ne confruntăm cu situații care anterior ne speriau. Un punct important al intervenției terapeutice îl poate constitui contracararea comportamentului de evitare, prin intermediul imaginaţiei dirijate şi a desensibilizării în plan real.
Psihoterapia este adesea combinată cu un plan medicamentos pentru a avea o eficacitate optimă. Este, în general, un tratament pe termen scurt, care poate fi oprit atunci când se reușește trecerea peste temeri și anxietate.
Există tehnici pe care le putem folosi pentru a ne aduce emoțiile sub control. A avea mai multă încredere în controlul propriilor emoții ne poate face mai încrezători în a face față situațiilor și mediilor în care ne simțim inconfortabili. Ce facem?
✔ Rămânem unde suntem – încearcăm să rezistăm nevoii de a alerga într-un loc sigur.
✔ Concentrare – este important să ne concentrăm pe ceva care nu ne amenință și vizibil, cum ar fi timpul care trece pe ceas sau articolele dintr-un supermarket.
✔ Să ne amintim că gândurile și senzațiile înspăimântătoare sunt un semn de panică și vor trece în cele din urmă.
✔ Să respirăm încet și profund – senzațiile de panică și anxietate se pot agrava dacă respirăm prea repede; să încercăm să ne concentrăm pe respirația lentă și profundă în timp ce numărăm încet până la 3 la fiecare inspirație și expirație.
✔ Să ne provocăm singuri frica –să aflăm de ce ne temem și să provocăm acel ceva, deoarece astfel putem realiza că ceea ce ne face să ne temem nu este real.
✔ Vizualizare creativă – să încercăm să rezistăm impulsului de a avea gânduri negative, precum „dezastru”; în schimb, să ne gândim la un loc sau la o situație care ne face să ne simțim liniștiți, relaxați sau în largul nostru.
✔ Să nu luptăm împotriva a ceea ce simțim – încercarea de a lupta împotriva simptomelor unui atac de panică, de exemplu, poate înrăutăți adesea lucrurile.
✔ Să practicăm exerciţii de relaxare cu autosugestii liniştitoare: la apariţia primelor simptome ale atacului de panică, ajută să ne repetăm în gând autosugestiile cu caracter calmant, menite să ne ajute să facem faţă unui potențial atac de panică.
✔ A face schimbări în stilul de viață poate, de asemenea, să ne ajute (exerciții fizice regulate, o dietă echilibrată, evitarea consumului de droguri și alcool, evitarea băuturilor care conțin cofeină).
Sursa de încredere a Institutului Național de Sănătate Mintală (NIMH) estimează că 0,8% dintre adulții americani au agorafobie. Aproximativ 40% din cazuri sunt considerate severe. Când condiția este mai avansată, agorafobia poate fi foarte invalidantă. Persoanele cu agorafobie realizează adesea că frica lor este irațională, dar nu pot face nimic în acest sens. Acest lucru poate interfera cu relațiile lor personale și cu performanța la serviciu sau la școală.
Agorafobia ne poate limita sever capacitatea de a socializa, de a lucra, de a participa la evenimente importante și chiar de a gestiona detaliile vieții de zi cu zi. Este esențial să învățăm să ne îngrijim dacă suntem printre cei vulnerabili în fața acestei tulburări!
Referințe
