Atât presupunerea, cât și întrebarea sunt părți dintr-un proces activ, cel al comunicării cu cei din jur. Ca substantive, diferența dintre întrebare și presupunere este că întrebarea este o propoziție, frază sau cuvânt care solicită informații sau răspuns, în timp ce presupunerea este actul de a asuma, sau de a lua asupra sinelui ceva ce nu este demonstrat.
Fiecare dintre noi face presupuneri în relațiile noastre. Aceste presupuneri ar putea proveni din surse exterioare, cum ar fi mass-media și familia și prietenii noștri, care „au fost scoase din context, citite greșit sau disproporționate”, susține Ashley Thorn, un terapeut matrimonial și familial autorizat din Salt Lake City, Utah. Aceste presupuneri ar putea apărea și din faptul că nu discutăm direct despre gândurile și sentimentele noastre cu partenerii noștri, nu punem suficiente întrebări sau nu le ascultăm pe cele care ne sunt adresate.
Comunicarea eficientă este o conexiune între oameni care permite schimbul de gânduri, sentimente și idei și duce la înțelegerea reciprocă. Acest schimb este evidențiat atunci când un vorbitor trimite un mesaj la care un ascultător răspunde. Pare simplu acest proces, dar nu este. Nu este pentru că intervin prejudecățile, asumările, presupunerile, propriile nevoi și toate acestea ne vor împiedica, de cele mai multe ori, să percepem cu acuratețe ceea ce ni se dorește să ni se transmită și la rândul nostru, să transmitem ceea ce este cu adevărat în sufletul nostru.
Există mulți factori care determină dacă o anumită experiență de comunicare este probabil să aibă succes sau nu. Există factori interni care afectează fiecare persoană care participă la procesul de comunicare în mod individual, factori de interacțiune care afectează modul în care informațiile sunt trimise și primite între două sau mai multe persoane și factori externi care afectează măsura în care mediul fizic este propice unei comunicări eficiente.
Există, de asemenea, anumite principii inerente procesului de comunicare, precum și abilități pe care oamenii le pot învăța și exersa. Când oamenii sunt conștienți de aceste principii și aplică aceste informații, ei scad semnificativ probabilitatea de neînțelegere și conflict și cresc șansele unei comunicări de succes.
Adesea presupunem că doar pentru că am spus ceva (sau am gândit sau am intenționat ceva) atunci când o altă persoană nu înțelege ce vrem să spunem, este vina lor. La urma urmei, persoana care trimite mesajul știe exact ce a vrut să spună, nu? Cu toate acestea, ceea ce aude și înțelege persoana de la celălalt capăt poate fi destul de diferit.
Mesajul trimis poate să nu fie mesajul primit deoarece trebuie să treacă printr-un sistem de filtrare a gândurilor și sentimentelor – atât pentru emițător, cât și pentru destinatar. Ca urmare, atunci când un adult vine acasă frustrat sau supărat din cauza zilei sale de lucru, el sau ea poate comunica furia sau nerăbdarea partenerului sau copiilor săi, chiar dacă aceasta nu este intenția lui. Totodataă, mesajul trebuie să treacă și prin filtrul de gânduri și sentimente al ascultătorului.
Există un spațiu considerabil pentru neînțelegeri între ceea ce intenționează vorbitorul să spună, ceea ce spune de fapt și ceea ce se ascultă. Cu cât vorbitorul și/sau ascultătorul acordă o atenție mai puțin conștientă (cu atât sunt mai distrași) atunci când mesajul este trimis și cu cât subiectul este mai încărcat emoțional, cu atât este mai probabil să existe o deconectare între ceea ce intenționează vorbitorul să spună, ceea ce spune de fapt și ceea ce aude ascultătorul.
Toate acțiunile – atât intenționate, cât și neintenționate – comunică anumite mesaje. De exemplu, a ignora în mod deliberat pe cineva nu înseamnă „a nu comunica”. Dimpotrivă (după cum fiecare dintre noi sigur știe asta pentru că am fost și la capătul de primire), această acțiune trimite un mesaj puternic. Mai mult, comunicarea verbală (cuvintele folosite) este doar o parte a procesului de comunicare mai larg care include limbajul corpului, expresia facială, tonul vocii și volumul vocii.
Fiecare mesaj este format din conținut și sentiment. Conținutul este despre ceea ce este mesajul pe baza cuvintelor folosite. Sentimentul legat de conținut este exprimat prin indicii nonverbale – limbajul corpului, gesturile, expresia facială, tonul vocii, inflexiunea și volumul vocii.
Ori de câte ori există discrepanțe între conținutul și sentimentul unui mesaj, se creează confuzie pentru ascultător – mai ales dacă conținutul și sentimentul par să se contrazică unul pe celălalt. Un exemplu clasic în acest sens este atunci când o persoană îi spune alteia „Nu sunt supărat pe tine” (conținutul) cu o voce tare furioasă (sentimentul). O astfel de comunicare nu poate să nu conducă la un anumit grad de confuzie.
Comunicarea electronică – prin e-mail, text și alte forme de mesagerie instantanee – poate fi atât de provocatoare și ușor de interpretat greșit tocmai pentru că acele cuvinte folosite sunt izolate și nu există indicii nonverbale care oferă informații și clarificări esențiale.
Ori de câte ori există o discrepanță între conținutul (verbal) și sentimentul (nonverbal) unui mesaj, cel care îl primește aproape întotdeauna va acorda mai multă greutate sentimentului. Cu alte cuvinte, dacă cuvintele pe care le folosește un vorbitor nu se potrivesc cu tonul vocii, expresia feței, limbajul corpului și alte indicii nonverbale, ascultătorul va acorda mai multă atenție și va crede comportamentul nonverbal.
Să ne gândim la modul în care reacționăm când cineva ne face un compliment: „Arăți grozav”, dar cu un ton al vocii pe care îl percepem ca fiind sarcastic. Este mai probabil să credem partea verbală (cuvintele folosite/conținutul) sau partea nonverbală (tonul vocii/sentimentul)?
Aceste patru calități ale procesului de comunicare sunt universale. Acordarea unei atenții conștiente acestor patru aspecte ale procesului de comunicare – indiferent dacă ne aflăm pe partea de expediere sau pe cea de primire – ne va îmbunătăți calitatea comunicării, făcând-o mai fluentă, mai eficientă și mai de succes.
Dicționarul Webster definește presupunea ca fiind ceva nedemonstrat, dar presupus în scopul argumentării sau pentru a explica un fapt sau o întâmplare.
Ipotezele afectează serios relațiile. „Practic, decidem că un gând pe care îl avem este <<adevăr>> atunci când nu avem toate informațiile.” Acest lucru poate duce la decizii greșite, susțin specialiștii din domeniu. De asemenea, ipotezele nu îi lasă pe parteneri să-și împărtășească partea. ”Ipotezele îi fac pe oameni să se simtă subevaluați și neauziți.”
Atunci când stilul nostru de a comunica cu cei din jur are la bază presupunerea, este ca și cum îngrădim de fapt accesul nostru la ceilalți. A crea ipoteze sau presupuneri înseamnă:
Presupunerile sunt afirmații sau idei pe care le facem în mod automat sau inconștient, fără a avea dovezi clare sau informații suficiente pentru a le susține în mod rațional. Ele pot apărea în gândirea noastră în diverse contexte, de la interacțiuni sociale până la luarea deciziilor și rezolvarea problemelor. Presupunerile pot fi adesea create involuntar și fără efort conștient. De multe ori, se formează pe baza experiențelor trecute, educației sau influențelor culturale. Unele presupuneri pot fi bazate pe stereotipuri culturale sau sociale, ceea ce poate duce la judecăți incorecte sau discriminare. Este crucial să distingem între ceea ce știm că este adevărat (fapte susținute de dovezi) și ceea ce presupunem că este adevărat (gânduri sau idei personale).
1. Ele au la bază o “gândire magică”, bazată pe ghicitul gândurilor, gândire specifică unui copil și care nu ajută deloc în relațiile între adulți. E în regulă să ne bucurăm de acele momente în care conexiunea cu altă persoană e atât de puternică încât parcă ne citește gândurile, însă important e să nu ne bazăm pe acest lucru. Pentru că în realitate nimeni nu are un glob de cristal în care să poată citi gândurile altcuiva sau viitorul.
2. Presupunerile se bazează pe harta noastră mentală, adică pe credințele și convingerile noastre, formate în urma experiențelor de viață și a modelelor avute. Pe povestea pe care ne-o spunem în capul nostru, despre noi înșine, despre ceilalți, despre iubire, despre succes și așa mai departe.
3. Ignorarea informațiilor relevante: Atunci când presupunem că știm deja răspunsul, putem să nu mai căutăm informații suplimentare sau să ignorăm datele care contrazic presupunerile noastre.
4. Limitarea gândirii și creativității: Presupunerile pot îngreuna gândirea în mod deschis și inovator. Atunci când presupunem că știm deja răspunsul sau că lucrurile trebuie să fie așa cum ne-am obișnuit, putem ignora alte perspective și soluții.
Imaginează-ți doar ce fel de presupuneri vei face dacă una dintre credințele tale este “Nu pot să am încredere în ceilalți/Nu mă pot baza pe alții”. Sau “E ceva în neregulă cu mine/Nu sunt demn de iubire/respect/fericire”. Presupunerile doar îți vor confirma la nesfârșit aceste convingeri.
În teorie pare simplu, e nevoie doar să comunicăm deschis. În realitate, pilotul automat e atât de puternic, încât nici măcar nu ne dăm seama că presupunerile nu sunt egale cu realitatea și că există opțiunea de a le verifica.
Totul începe de fapt cu a ne cunoaște și a ne înțelege pe noi înșine. Cu a ne uita la povestea noastră, a păstra ce ne ajută și a rescrie ceea ce ne limitează.
Pe de altă parte, a adresa întrebări este despre o comunicare deschisă și înseamnă:
Ipotezele ne sabotează fericirea și ne distrug conexiunea cu partenerul nostru. „Dacă ne trăim relația pe baza unor presupuneri, nu ne vom simți niciodată pe deplin fericiți sau mulțumiți, deoarece presupunerile nu lasă loc de schimbare, creștere sau negociere”, ne spune Ashley Thorn, terapeut matrimonial și familial.
„Una dintre cele mai mari presupuneri pe care le facem este dublă: credem că partenerii noștri ne pot citi gândurile. Dacă nu pot, atunci credem că nu trebuie să ne iubească sau să le pese de noi”, ne spune Thorn. „Adesea presupunem că am comunicat gânduri, sentimente, nevoi, dorințe etc. în mod eficient, când de cele mai multe ori chiar nu am comunicat”. În schimb, dăm indicii și folosim blamarea. Sau dacă i-am comunicat ceva direct partenerului nostru, presupunem că este suficient să vorbim despre asta o dată. Presupunem că partenerul nostru „a înțeles întreaga gamă a gândurilor noastre”.
De asemenea, echivalăm citirea minții cu romantismul. Cu alte cuvinte, singurul mod de a simți afecțiunea în relațiile noastre este dacă partenerul ghicește corect. Cu toate acestea, cea mai bună abordare este să fim specifici și clari cu privire la ceea ce gândim, simțim, dorim și așteptăm de la celălalt.
„O mare parte din mass-media și divertismentul pe care le vedem sau le ascultăm astăzi au devenit foarte sexualizate și dă impresia că sexul ar trebui să fie centrul relațiilor noastre”, a spus Thorn. De asemenea, implică faptul că a avea o viață sexuală satisfăcătoare este simplu. În timp ce intimitatea sexuală este importantă pentru relații sănătoase, rareori este problema principală. „De cele mai multe ori, o viață sexuală nesatisfăcătoare este pur și simplu un simptom al unei probleme mai mari.”
Această problemă mai mare poate fi lipsa de încredere sau atașamentul emoțional. Chiar și atunci când există o problemă medicală sau de dependență sau o lipsă de cunoștințe despre sex, există încă implicații mai profunde și trebuie să fim conștienți de complexitatea acestui lucru.
Facem acest tip de presupunere atunci când suntem mai concentrați pe propria noastră durere și tot ceea ce contează este să dovedim că avem dreptate. Desigur, este mult mai ușor să arătăm cu degetul în loc să ne întoarcem spre interior și să ne examinăm contribuția la situația în declin pe care o trăim în relația noastră.
Această presupunere ține cuplurile blocate. Îi împiedică pe parteneri să se asculte unii pe alții și să realizeze că fiecare persoană ar putea avea puncte de vedere valide. „Nu trebuie să fii de acord cu ceea ce ți se zice sau să renunți la propria perspectivă, dar trebuie să faci loc pentru validare și compromis, dacă vrei să creezi o schimbare pozitivă în relația ta.”
Cu această presupunere, există o așteptare implicită că partenerul nostru trebuie să ne facă fericiți. Definim dragostea prin prisma partenerului care se sacrifică pentru noi. Deși este important să acordăm partenerilor o prioritate ridicată, este imposibil și nerealist să punem o persoană pe primul loc tot timpul. Totodată, nu este sănătos din punct de vedere relațional să facem alta. Dacă noi nu suntem bine cu sine, cu siguranță nu vom fi bine nici cu cei din jur.
Potrivit lui Thorn, multe cupluri presupun că toată lumea are o relație perfectă – cu excepția lor. Ei presupun că trebuie să continue să lupte până când își dau seama de secretul pe care toți ceilalți îl cunosc. „Aceasta este o fantezie pură.” Noi ca și ființe umane suntem unici, ceea ce înseamnă că orice relație de cuplu este unică și nu există o rețetă universal valabilă a fericirii în doi, ci mai degrabă este vorba despre două persoane care privesc cu deschidere, asumare și încredere către sine, dar și către celălalt.
Pentru a ne gestiona presupunerile în relații și pentru a preveni ca acestea să ne distrugă parteneriatul, trebuie să fim dispuși să ne uităm bine la propriile convingeri.
Indiferent de locul în care ne aflăm în relațiile pe care le avem cu cei din jur, ar trebui ca mai întâi să observăm, să creăm ipoteze (presupuneri) și și apoi să căutăm să le verificăm cu partenerii noștri, cu prietenii noștri, cu colegii noștri de la birou etc, prin adresarea de întrebări. Când începem să ne tratăm presupunerile sau ipotezele ca pe fapte, oprim procesul de observație, de evoluție, iar relațiile pe care le avem cu cei din jur se transformă pur și simplu în conversații între oameni care se ceartă, în care fiecare este convins că știe ce simte sau gândește celălalt.
Atât noi, cât și partenerii noștri facem presupuneri despre celălalt și despre lume în general. Ceea ce ni se pare „răspunsul corect” este doar unul dintre multele puncte de vedere asupra aceleiași situații. Un terapeut sau un psiholog va aduce în atenția noastră modul în care ne tratăm presupunerile personale ca pe fapte și cum începem conflictele încercând să „găsim adevărul” înainte de a clarifica acuratețea presupunerilor noastre.
Întrebările pe care ni le adresăm nouă au scop de a aduce clarificare, de a aduce înțelesuri, de a crea sens care să fie cu mult mai mare ușurință integrat. În aceeași măsură, întrebările pe care le adresăm celorlalți, vorbesc tot despre noi și despre dorința noastră de a construi relații roditoare, autentice și în care creșterea să aibă loc de ambele părți.
Harlene Anderson a remarcat: „Flirtează cu ipotezele, dar nu te căsători niciodată cu ele”. Tocmai de aceea este nevoie ca întrebările să le înlocuiască.
Referințe:
”Ce se întâmplă în iubire”, de Alain de Botton
”Dacă m-aș asculta, m-aș înțelege”, de Jacques Salomé & Sylvie Galland
