Articole

Istoria telemedicinei

Telemedicina are o istorie bogată şi îndelungată. Din cele mai vechi timpuri a existat un interes al medicilor de a comunica cu pacienţii de la distanţă. Astăzi, telemedicina a primit o recunoaştere bine-meritată din partea lumii medicale, existând un interes deosebit pentru dezvoltarea sa în variate direcţii.



Istoria telemedicinei a început în antichitate, prin încercările timpurii şi rudimentare ale oamenilor de a stabili o comunicare între localităţi atunci când se confruntau cu ameninţări interne sau externe şi, ulterior, prin încercările medicilor sau preoţilor de a  stabili o conexiune cu pacienţii aflaţi la mare distanţă. Astfel, se poate spune că de-a lungul întregii istorii a medicinei a existat o preocupare continuă  pentru realizarea comunicării între cei care au nevoie de îngrijire medicală şi cei care furnizează serviciile de îngrijire, mai ales în situaţiile în care furnizorii şi beneficiarii de asistenţă medicală nu puteau fi în acelaşi loc, în acelaşi timp.



De la stadiile incipiente de comunicare la distanţă ale grecilor antici care foloseau pentru avertizarea pericolelor semnale de fum, după descoperirea telegrafului şi a radioului evoluţia telemedicinei a devenit mai rapidă, ajungându-se, în epoca modernă, la folosirea tehnicilor avansate de comunicare electronică, digitală, prin intermediul procesării computerizate a datelor.



Telemedicina modernă începe în anul 1905 cu experimentele de pionierat ale medicului olandez inventator al electrocardiografului, Willem Einthoven, care a  transmis la mari distanţe traseele electrocardiogramelor înregistrate, prin intermediul telefoniei fixe, singurul mijloc de comunicaţie disponibil în acea perioadă. Pentru a testa noul său dispozitiv, Einthoven a fost practic forţat să descopere o modalitate de a transmite datele de la spital direct în laboratorul său deoarece, conform legislaţiei vremii, nu avea voie să aducă pacienţii la un laborator aflat în afara spitalului.



Ca urmare, primele aplicaţii ale telemedicinei au fost în domeniul cardiologiei, nu al radiologiei, aşa cum s-a crezut multă vreme. Experimentele şi cercetările lui  Einthoven de transmitere a unor date medicale la distanţă au fost urmate de consultaţiile medicale realizate prin radio în anii 1920, 1930, 1940 între medicii din spitale din Norvegia, Italia şi Franţa şi pacienţii de la bordul navelor aflate pe mare şi pe insule îndepărtate. Transmiterea de imagini radiografice a început în anii `50 în Statele Unite ale Americii şi a fost urmată la scurt timp de experimente similare în Canada.



Primul val de programe de telemedicină au fost iniţiate în Statele Unite la sfârşitul anilor `50 şi a durat aproape două decenii, după care cercetările au fost oprite din cauza lipsei de finaţare, urmând  o pauză de aproape un deceniu. Noul val de programe de telemedicină a fost mult mai amplu decât predecesorul şi a reunit o serie de iniţiative de stat sau locale, derulate pe teritoriul Statelor Unite şi cel al Canadei.



La capitolul telecardiologie se înscrie şi reuşita unui grup de medici din Gwalior, India de a  detecta aritmii pe baza electrocardiogramelor codate prin ultrasunete şi transmise telefonic, încă din 1975.



Începând din anii `90, după o evoluţie continuă, cu suişuri dar şi coborâşuri, telemedicina  a ajuns în perioada sa de maturitate şi a fost recunoscută şi acceptată de către întreaga lume medicală. În etapa actuală de dezvoltare, telemedicina  este sprijinită de metode avansate de telecomunicaţie şi comunicare electronică şi de dispozitive high-tech din ce în ce mai performante. Prin intermediul internetului, a noilor tehnologii şi  a infrastructurii de telecomunicaţii mobile, principalul atribut al telemedicinei este “omniprezenţa”. Serviciile medicale pot fi furnizate oricând, din orice locaţie, oferind pacienţilor un timp de calitate şi reducând semnificativ costurile administrative.



Astăzi, evaluarea beneficiilor aduse de telemedicină  se poate face din trei perspective: cea a furnizorilor de servicii medicale, cea a clienţilor beneficiari sau a pacienţilor şi cea a societatăţii în general.



Cu titlu de exemplu, în Statele Unite ale Americii sunt înregistrate în prezent peste 100 de Centre specializate în servicii de telemedicină şi numeroase organizații care urmăresc activitatea acestor adevăraţi piloni ai sistemului medical american. Statisticile efectuate de către Asociația Americană de Telemedicină și de Centrul de e-Sanatate și Telemedicina din California, instituţii care au pus baza legislaţiei şi a reglementarilor specifice domeniului  telemedicinei, demonstrează că cei 20 de ani de practicare a telemedicinei au adus reale şi semnificative îmbunătățiri, atât din punct de vedere al rapidităţii, siguranţei şi calităţii actului medical, cât şi din punct de vedere financiar, ca un beneficiu secundar.



Am putea spune că  Statele Unite ale Americii dispun de o infrastructură amplă de telecomunicaţii şi că nivelul avansat de civilizaţie a permis formarea acestei reţele telemedicale în cadrul sistemului sanitar american, dar am distorsiona realitatea, întrucât astfel de centre sunt peste tot în lume, inclusiv în locuri la care nu ne-am fi așteptat precum Nepal, Mexic, Pakistan, India, Chile, Columbia și Venezuela. Aceste state, deși nu sunt cunoscute ca lideri mondiali, au înteles utilitatea acestei forţe medicale noi şi recuperează handicapul unei infrastructuri deficitare, investind mult în dispecerate de telemedicină modern echipate şi în programe de dezvoltare a tele-reţelelor. În Ecuador, de exemplu, a fost creat cel mai mare call-center de telemedicină din lume, cu 1200 de angajați, din care 100 medici, restul fiind asistente medicale și operatori de date.