Plictiseala este o stare complexă. Ea are rădăcini într-o varietate de factori și mulți alți factori sunt influențați de aceasta și de aceea nu este neapărat surprinzător că nu există o definiție fixă acceptată pentru plictiseală (Caldwell et al., 1999; Ally, 2008). Da, nu există o definiție universal acceptată a plictiselii, dar orice ar fi, cercetătorii susțin că nu este pur și simplu un alt nume pentru depresie sau apatie. Pare a fi o stare mentală specifică pe care oamenii o găsesc neplăcută – o lipsă de stimulare care le reprimă starea de bine și de echilibru, cu o serie de consecințe comportamentale, medicale și sociale.
Deși nu este un subiect major pentru filozofi, unii filosofi occidentali importanți au vorbit despre plictiseală și au considerat-o ca pe o temă filozofică majoră a vieții umane. De ce este plictiseala o problemă filosofică? Există mai multe aspecte ale problemei plictiselii care împiedică tratarea ei exhaustivă într-un mod direct biologic, psihologic, sociologic sau statistic. Există o problemă în a identifica ce este în esență plictiseala.
Indiferent de studiile științifice care ar putea contribui la această problemă, progresul către soluționarea ei va necesita inevitabil contribuții din partea investigațiilor conceptuale și fenomenologice. Există, de asemenea, faptul, subliniat de Lars Svendsen, că majoritatea oamenilor au dificultăți în a spune dacă sunt plictisiți sau nu, atât în momentul de față, cât și în general de-a lungul vieții – un fapt care indică limitele evidente ale studiilor statistice. În cele din urmă, pare clar că, dacă vreo disciplină academică are multe de spus cu privire la implicațiile metafizice sau etice ale plictiselii, este mai probabil să fie filozofia decât oricare alta dintre științele empirice.
1.Diversiunea este o temă dominantă în gândirea lui Pascal (1623-1662). Oamenii nu pot trăi în liniște, pace și odihnă cu ei înșiși, așa că ei caută distrageri și diversiuni pentru a-și atrage atenția de la propriile lor euri și vieți goale. Diversiunile nu funcționează cu adevărat, așa că oamenii se trezesc întorcându-se din nou și din nou la percepția asupra vidului și a neantului propriilor vieți și la un sentiment omniprezent de oboseală sau plictiseală, răspunsul potrivit la propriul lor vid. Descrierea lui Pascal despre persoana plictisită și obosită este potrivită, perspicace și cuprinzătoare. El este demn de remarcat pentru afirmația că plictiseala și oboseala reprezintă stări naturale ale ființei umane.
2.Immanuel Kant (1724-1804) vorbește despre plictiseală în treacăt. Remarcile sale despre aceasta apar în primul rând în Prelegerile sale despre etică. Kant crede că plictiseala afectează persoana care este inactivă. Leacul lui este activitatea, de orice fel (fie munca, fie participarea la activități de recreere și diversiunea care să fie parte din viețile indivizilor). Persoana care are și cere doar pâine și nu se angajează în activitate nu își poate găsi odihnă la sfârșitul zilei, în timp ce cel care a fost activ, poate să facă asta.
3.Marele pesimist german, Arthur Schopenhauer (1788-1870), face din plictiseală o piesă centrală a filozofiei sale. Mai multe lucruri ies în evidență în tratarea plictiselii lui Schopenhauer.
În primul rând, este afirmația lui că plictiseala este unul dintre polii gemeni ai vieții umane. Celălalt pol este nevoia, dorința, lipsa. Cum funcționează? Simțim că ne lipsește ceva, ceva de care avem nevoie. Urmărim acel ceva și, dacă suntem norocoși, o surprindem. Dar captura nu aduce satisfacția la care ne-am fi așteptat. Ceea ce primim în schimb este o doză puternică de plictiseală și ne trezim pe cale să identificăm un alt „obiect de urmărire„, convingându-ne cumva că, dacă reușim, vom experimenta satisfacție. Nici dorința, nici plictiseala nu este o stare deosebit de plăcută în care să ne aflăm; de fapt, ambele sunt forme de mizerie. Și astfel viața poate fi privită ca un pendul care trece înainte și înapoi între o stare proastă și o altă stare proastă. Totodată, Schopenhauer ne spune că plictiseala este un „dor îmblânzit fără niciun obiect anume”. Plictiseala este senzația de inutilitate a existenței. Plictiseala poate fi considerată chiar ca o dovadă sau o dovadă că existența nu are valoare. Dacă viața însăși ar avea vreo valoare reală, pozitivă, nu ar exista plictiseala. Pur și simplu a fi în viață ne-ar încânta.
4. Filosoful german Martin Heidegger (1889-1976) discută pe larg despre plictiseală în seria sa de prelegeri din 1929-1930 – Conceptele fundamentale ale metafizicii. Heidegger scrie despre plictiseală mai mult decât orice alt filosof major.
Conceptul central al filozofiei lui Heidegger este Dasein, literal, „a fi acolo”. Daseinul este genul de ființă care suntem. Suntem ființe care suntem acolo, în lume. De-a lungul lungii sale cariere academice, Heidegger a fost preocupat de întrebarea semnificației ființei. În limba germană de zi cu zi, cuvântul „Dasein” înseamnă „viață” sau „existență”. Daseinul, acea ființă care suntem noi înșine, se distinge de toate celelalte ființe prin faptul că face o problemă a propriei sale ființe. Ca Da-sein, este locația, „Da”, pentru dezvăluirea ființei, „Sein”.
În opinia sa, plictiseala este o stare de spirit. Alături de anxietate, este una dintre cele mai importante și profunde. Heidegger face o distincție între a fi plictisit de ceva și a ne plictisi cu ceva. Aceasta din urmă este o formă mai profundă și mai utilă de plictiseală. Plictiseala, și noi înșine, suntem adormiți în distracțiile noastre de zi cu zi. Ne place să ”dormim”. Ne plac viețile formate din distrageri adormite. Căutăm să fim ocupați pentru că ne eliberează de golul plictiselii. Dar de ce am vrea să ne trezim și mai ales să ne trezim într-o dispoziție la fel de tristă și goală ca plictiseala? Plictiseala îndepărtează iluzia de sens din lucruri și le permite să apară ca ceea ce sunt: gol și neant. Plictiseala este o dispoziție fundamentală privilegiat, deoarece ne conduce direct în complexul problematic al ființei și timpului.
Plictiseala în psihologie poate fi privită ca o experiență afectivă permanentă (trăsătură, este un atribut de personalitate) și temporară (stare, apare din cauza situației în care ne aflăm la un moment dat) prin care procesul de învățare, de dezvoltare emoțională, socială, este sever inhibat și apare lipsa de interes față de orice activitate.
În cele mai multe cazuri, plictiseala duce la comportamente de evitare. Următoarele sentimente sunt însoțite de plictiseală:
Pe de altă parte, de multe ori, plictiseala este predictibilă. Atunci când ne aflăm într-un mediu în care avem:
Pentru unii oameni, plictiseala poate apărea atunci când sunt lăsați singuri cu propriile lor gânduri. Frica de a se confrunta cu emoții sau cu anumite aspecte neplăcute poate determina evitarea momentelor de liniște și a timpului petrecut singuri.
Au fost identificate mai multe riscuri asociate cu o predispoziție ridicată pentru acele persoane care par ca au o tendință naturală către plictiseală (ca trăsătură a personalității), iar identificarea acestora a clarificat de ce în anumite tipuri de dificultăți sau tulburări psihiatrice, termenul plictiseală reprezintă o alertă, respectiv:
Multe modele au fost propuse luând în considerare cauzele plictiselii. O metodă formulată, este cunoscută sub numele de teoria atențională a predispoziției la plictiseală (Harris, 2000; LePera, 2011) Plictiseala este trăită ca urmare a așteptărilor și intereselor care nu au fost îndeplinite și acesta este motivul pentru care timpul pare că încetinește pentru cei în cauză și atenția autosusținută trebuie să fie generată mai degrabă de controlul atențional.
Teoria control-valoare a emoțiilor de realizare (Pekrun, 2006; Tulis și Fulmer, 2013; Li, 2021) afirmă că dacă nu se găsește nicio valoare prin îndeplinirea unei sarcini, atunci suntem obligați să o implementăm indiferent dacă ne place sau nu și prin urmare, suntem mai susceptibili de a vedea plictiseala apărând în urma comportamentelor de evitare.
În studiile despre alimentația excesivă plictiseala este unul dintre cei mai frecvenți factori declanșatori, împreună cu sentimentele de depresie și anxietate.
Într-un studiu privind distractibilitatea folosind un simulator de conducere, oamenii predispuși la plictiseală au condus de obicei cu viteze mai mari decât alți participanți, le-a luat mai mult timp să răspundă la pericole neașteptate și s-au deplasat mai des peste linia centrală.
Într-un sondaj din 2003, adolescenții americani care au spus că se plictisesc adesea au avut cu 50% mai multe șanse decât colegii lor mai puțin plictisiți să se apuce mai târziu de fumat, băutură și droguri ilegale.
Cercetătorii speră să transforme astfel de indicii într-o înțelegere profundă a ce este plictiseala, cum se manifestă în creier și cum se leagă de factori precum autocontrolul.
Inexactitatea instrumentelor lasă găuri în ceea ce cercetătorii pot spune în mod rezonabil despre plictiseală. De exemplu, multe probleme din lumea reală care sunt strâns corelate cu plictiseala sunt legate de ideea de autocontrol, inclusiv dependența, jocurile de noroc și consumul excesiv. ”…caracterizez plictiseala ca fiind o deficiență în autoreglare”…„Este o dificultate de a te implica în sarcinile din mediul tău. Cu cât ai mai multă stăpânire de sine, cu atât este mai puțin probabil să te plictisești.”
Cercetătorii din domenii de la genetică la filosofie, psihologie și istorie încep să lucreze împreună la cercetarea plictiselii: „O masă critică de oameni care abordează probleme similare creează mai mult impuls.” Acest lucru a început să se schimbe în 1986, când Norman Sundberg și Richard Farmer de la Universitatea Oregon din Eugene și-au publicat Boredom Proneness Scale (BPS), primul mod sistematic prin care cercetătorii pot măsura plictiseala. Scorul total al unui participant ar oferi o măsură a înclinației sale spre plictiseală. BPS a deschis noi căi de cercetare și a făcut evident că plictiseala se referă la neliniște la fel de mult ca la apatie, la căutarea sensului la fel de mult ca la oboseală. A servit ca punct de lansare pentru alte scale de plictiseală, un catalizator pentru a face domeniul mai important și un instrument pentru a conecta plictiseala cu alți factori, inclusiv sănătatea mintală și succesul academic.
În 2014 cercetătorii conduși de psihologul Reinhard Peckrun de la Universitatea din München din Germania au raportat cum au urmărit 424 de studenți de-a lungul unui an universitar, măsurându-le nivelurile de plictiseală și documentându-și scorurile la teste. Echipa a găsit dovezi ale unui ciclu în care plictiseala a generat rezultate mai scăzute la examene, ceea ce a dus la o mai mare deconectare de la clasă și la niveluri mai ridicate de plictiseală. Aceste efecte au fost consistente pe tot parcursul anului școlar, chiar și după luarea în considerare a sexului elevilor, vârsta, interesul pentru materie, motivația intrinsecă și rezultatele anterioare. Dar alte studii sugerează că noutatea poate perturba acest ciclu.
Privind în viitor, cercetători precum Eastwood sunt intenționați să găsească modalități mai bune de a înțelege ce este plictiseala și de ce este corelată cu atât de multe alte stări mentale. Și, având în vedere impactul pe care plictiseala îl poate avea asupra educației, înseamnă și dezvoltarea de versiuni ale BPS și MSBS care pot fi administrate copiilor.
Prin profunzimea și complexitatea acestei stări, putem să sustragem și o serie de avantaje pe care le are plictiseala pentru existența umană și anume:
A ne lăsa captivi în mrejele plictiselii înseamnă de multe ori a ne pierde rațiunea și motivația pentru a duce o viață împlinită. Dacă suntem afectați de această stare profundă, ne suntem datori să cerem ajutorul psihologului sau psihoterapeutului. Plictiseala poate fi o ocazie de a reflecta asupra propriilor nevoi și dorințe și de a căuta modalități de a-ți îmbogăți viața. Prin oglindirea noastră într-un mediu securizant, ne putem privi cu blândețe și putem să luăm decizii care să ne mențină vitalitatea și motivația.
Eseistul Joseph Epstein a remarcat: „Plictiseala face parte din conștiință, iar despre conștiință neurologii încă mai au mult mai puțin de spus decât poeții și filozofii”.
Referințe:
”The moral psychology of boredom”, de Andreas Elpidorou
