Ne place sau nu ne place, indiferent de varsta, toti avem in viata noastra o anumita autoritate fata de care trebuie sa raspundem. Autoritatea este puterea de a dicta reguli, de a cere ordine, de a monitoriza respectarea acestora si de a impune supunerea.
Copilul mic se supune autoritatii parintilor pentru ca este dependent de acestia. Pentru adolescenti insa, autoritatea adultilor trebuie in cele din urma contestata si inlocuita.
Pe masura ce cresc si se dezvolta, simt nevoia sa devina independenti si sa-si conduca propria viata. De-a lungul procesului de transformare a copilului in adult, proces care dureaza cativa ani, se intampla asumarea treptata a mai multor responsabilitati personale odata cu cresterea opozitiei fata de autoritatea parentala. Nu toti adolescentii se manifesta la fel. Unii devin responsabili de timpuriu, iar parintii trebuie doar sa-i supravegheze si sa le ofere indrumare. La cealalta extrema, exista adolescenti care se opun constant si care sunt intr-un permanent conflict cu parintii cu privire la ce trebuie sa faca si mai ales sa nu faca. Majoritatea adolescentilor se regasesc intre aceste doua extreme. Parintilor le este din ce in ce mai dificil sa faca fata acestor schimbari, mai ales atunci cand adolescentii lor sunt dintre cei conflictuali, si apeleaza din ce in ce mai des la sfaturile terapeutilor si a expertilor in parenting pentru a depasi aceasta etapa cu cat mai putina suferinta.
Toti parintii cad in dizgratie la un moment dat. Copiii privesc in sus la parintii lor si la puterile lor minunate, idealizandu-i. Adolescentii isi privesc de sus parintii si autoritatea lor nedreapta, criticandu-i. Abia cand ajunge la maturitate, tanarul adult intelege misiunea grea pe care au avut-o parintii lor de a creste copii si ii umanizeaza, vazandu-i ca pe niste persoane bine intentionate, desi imperfecte. Copiii cred ca parintii nu fac greseli. Adolescentii cred ca parintii nu fac nimic bine. Tanarul adult crede ca parintii au facut si lucruri bune, si greseli. Fara a-si demitiza parintii, adolescentii nu s-ar simti indreptatiti sa scape de sub autoritatea lor si de a-si creste independenta si puterea personala. Scopul lor nu este de a-si exercita puterea asupra parintilor lor, ci de a ajunge pe picior de egalitate cu adultii. Catre sfarsitul adolescentei se ajunge la o intelegere mutuala ca tanarul adult este la fel de indreptatit sa-si conduca propria viata ca si parintii sai.
Pentru a se ajunge in situatia de egalitate in relatia dintre parinti si adolescenti, diferenta de pozitie dintre acestia este contestata in 3 moduri: coborarea de pe soclu, testele de putere si lupta pentru putere.
1.Coborarea de pe soclu. De ce este nevoie ca adolescentii sa-si coboare parintii de pe soclul pe care tot ei i-au ridicat? Cand un copil ajunge la adolescenta timpurie (intre 9 si 13 ani), isi da seama ca este intr-o capcana pe care el insusi a construit-o. Dupa ce si-a idealizat parintii pana la o inaltime greu de atins, cum se poate compara cu niste fiinte de o asemenea maretie? Tot ce ii ramane de facut este sa ii coboare de pe soclu, aducandu-i la dimensiuni umane. Cum poate face asta adolescentul?
Devenind foarte critic in toate sensurile, pentru ce parintii nu stiu, nu pot, nu fac, pentru ceea ce fac gresit, pentru ca nu inteleg, pentru ca iau decizii nedrepte, pentru cum arata, cum se poarta, pentru cat de jenati se simt din cauza lor, si cate altele. De ce sunt atat de critici cu parintii lor? De fapt, nu pe parinti ii critica, ci incearca sa umanizeze modelul ideal pe care si l-au construit despre ei, si asta este la fel de dureros pentru adolescent, ca si pentru adult, pentru ca nu va mai avea niciodata parintii perfecti pe care i-a avut. Este o pierdere greu de suportat. Unii parinti se dau singuri jos de pe soclu, netezind calea spre maturizare a adolescentilor. Cum fac asta? Pot face comparatii prin care se depreciaza singuri, cu blandete si umor, apreciindu-si in schimb fiul sau fiica pentru abilitati, talente sau cunostinte pe care le are. Coborandu-te in ochii adolescentului tau si aratandu-ti imperfectiunile, devii mai accesibil pentru el. Tot in scopul apropierii, parintele isi poate recunoaste greselile, pot sa-i ceara scuze adolescentului, sa-si recunoasca limitele si ignoranta, cand este cazul. Poate de asemenea sa-si aprecieze adolescentul facandu-i complimente, sa-i ceara sfatul sau ajutorul in domenii pe care acesta le cunoaste mai bine, cum ar fi noutatile tehnice, de exemplu parintele sa-i ceara parerea cand vrea sa-si cumpere un telefon sau un laptop.
2.Testele de putere pot avea loc ca o competitie prieteneasca intre parinte si adolescent, testandu-i acestuia cunostintele sau diverse abilitati sportive sau artistice. Este bine ca parintele sa nu faca din competitie un lucru prea serios, pentru a nu distruge placerea jocului si a scadea stima de sine a fiului sau fiicei. De asemenea, este bine ca provocarea sa tina cont de domeniul in care fiecare dintre ei, parintele si adolescentul, este mai bun. De exemplu, tatal isi poate invita fiul la un joc de sah iar fiul sa-si provoace tatal la un joc pe calculator. Atunci cand tanarul castiga, tatal e bine sa-l laude si sa-i arate ca e mandru de el.
3.Lupta pentru putere este mai bine sa fie evitata. Atunci cand este vorba despre rezultatele scolare, despre alegerile pe care adolescentul le face in legatura cu prietenii sau distractiile sau despre planuri de viitor, parintii se pot opune, incercand sa preia controlul asupra vietii adolescentului.Tatal poate sa-si afirme autoritatea, aratand ca el este la conducere, si sa-si impuna vointa cu orice pret, uneori cu tactici dure cum ar fi umilirea, intimidarea sau chiar agresivitate verbala sau fizica, inrautatind relatia. Cand aceasta competitie se transforma intr-un conflict, amplificat de orgoliul masculin, orice barbat refuza sa dea inapoi. Aceasta nu poate duce decat la conflicte ireconciliabile intre tata si fiu. Aceasta lupta pentru dominatie este o batalie pierduta.
Ce ar trebui sa-i spuna un parinte fiului sau fiicei adolescente care vrea sa-si ia in stapanire propria viata si sa isi manifeste propria vointa? Iata ce ne invata Carl Pickhardt, autorul lucrarii “Surviving your child's adolescence”: “Ai dreptate, e corect asa. Nu este treaba mea sa te pun sa faci ceea ce tu nu-ti doresti sa faci. Poti sa iei propriile decizii. Iti respect acest drept si ma intereseaza ce ai de spus despre asta. Totusi, desi nu este treaba mea sa-ti controlez deciziile, este treaba mea sa te informez. Asta inseamna ca am responsabilitatea de parinte sa-ti spun cand si de ce decizia s-ar putea sa nu fie in interesul tau si care ar fi o decizie mai buna”.
Bibliografie:
Carl Pickhardt, Surviving your child’s adolescence, Wiley, 2013
Carl Pickhardt, Holding On While Letting Go: Parenting Your Child Through the Four Freedoms of Adolescence
Jossey-Bass ,Changing boundaries of parental authority during adolescence