Virusul ce determina aparitia poliomelitei poarta denumirea de poliovirus si contine ca material genetic ARN, iar imediat ce patrunde in organism prin transmitere fecal-orala, cel mai adesea se cantoneaza la nivelul tractului gastro-intestinal si la nivelul orofaringelui replicandu-se si rezultand aparitia simptomelor uneori foarte agresive pentru cei aflati in cauza.
Afectiunea in sine, fiind una virala, este extrem de contagioasa si poate provoca paralizie, dificultati respiratorii, iar in cazuri grave chiar deces.
Categoria de varsta cea mai predispusa in a face boala este varsta sub 5 ani, dar nu se exclud varstele mai mari.
Cauza de transmitere a bolii o reprezinta persoanele ce locuiesc in medii insalubre, care nu au apa potabila sau chiar alimente, care au intrat in contact cu o persoana infectata de virusul patogen.
Factori de risc includ: persoanele de sex masculin pana la pubertate in mod special, apoi sarcina avansata este si ea pe lista, dar si efectuarea unui efort fizic sustinut inaintea prodromului, inclusiv in primele 3 zile ale bolii, dar si administrarea unor injectii intramusculare cu 2-4 saptamani anterior debutului, motiv ce duce la interzicerea administrarii unor injectii din ziua vaccinului pana la 30 de zile postvaccinare.
1. Tipul subclinic - isi are debutul in decurs de 72 de ore sau mai putin si include urmatoarele simptome: cefalee, odinofagie, disfagie, senzatie de greata si disconfort general.
2. Tipul non-paralitic cuprinde un interval mai mare de timp de la contact si pana la aparitia simptomelor, iar manifestarile sunt date de aparitia febrei, a durerilor in gat fara a avea o cauza respiratorie inclusa in contextul bolii, cefalee, senzatie de oboseala permanenta, greata, probleme la deglutitie, uneori dificultati respiratorii, dureri intense la nivelul spatelui si a gatului, insotite de rigiditate la nivelul lor, dureri la nivelul bratelor si a picioarelor, spasme musculare frecvente.
3. Tipul paralitic se manifesta prin aparitia initiala a simptomelor descrise la tipul non-paralitiv, apoi apar urmatoarele simptome: pierderea reflexelor, spasme musculare insotite de dureri musculare atroce, paralizie brusca fie temporara, fie permanenta sau totala, dar in situatii mai rare, fiind intalnita in 1% din cazuri.
Este o paralizie de tip flasc caracterizata prin hipotonie musculara, reflexe osteotendinoase abolite, fara tulburari legate de sensibilitate, dar cu reflex plantar in flexie, cu atingere asimetrica mai ales paraplegii si monoplegii.
Afecteaza in special musculatura antero-externa a gambelor, cvadricepsul si muschiul destoid, iar toate paraliziile din aceasta afectiune au tendinta la amiotrofie precoce si se asociaza cu tulburari vasomotorii. Majoritatea paraliziilor se opresc in evolutie in momentul in care se intervine medicamentos, iar pacientul devine afebril.
Cea mai severa complicatie este aparitia insuficientei respiratorii prin afectarea muschilor respiratorii ce duc la paralizia lor prin lezarea centrului medular sau a leziunilor centrale, rezultand obstructia cailor respiratorii.
Alte complicatii ce mai pot fi intalnite sunt: miocarditele, ileus paralitic, dilatatie gastrica si hemoragiile gastrointestinale.
Diagnosticul poliomielitei se pune pe baza unor criterii bine stabilite, iar acestea sunt:
- criterii epidemiologice ce tin de contactii cunoscuti sau necunoscuti, dar si de vizitele sau vacantele in zonele endemice fara a sti riscul la care va supuneti.
- criterii clinice tin in special de simptome si de afectarea neurologica.
- criterii paraclinice in momentul cand virusul se izoleaza din faringe sau scaun, dar el mai poate si depistat si din LCR sau diverse teste serologice specifice ce pot face diferenta intre tulpinile salbatice si cele vaccinale.
Diagnosticul diferential se face cu:
- paralizia polio-like determinate de enterovirusul 71.
- infectia data de virusul West Nile.
- sindromul Guillan Barre, in care paraliziile sunt simetrice, ascendente si bilaterale cu pierderea sensibilitatii.
Evolutia paraliziilor este una oscilanta, in sensul ca ele se pot accentua in primele trei zile ale bolii, apoi pot regresa in urmatoarele 2-3 saptamani, dar intr-un ritm lent, ca la 9 luni dupa episod sa se contureze si sechelele finale ce pot include: atrofie, tulburari de crestere in randul copiilor si tulburari trofice.
Fiind o boala atat de periculoasa, studiile recente au aratat faptul ca la pacientii cu sindrom post-poliomielita s-au gasit fragmente de genom viral in LCR si dupa 15 ani, si de aici prognosticul bolii este unul limitat, gravat de o mortalitate crescuta 5-10% din cazuri in special in formele bulbare si sechelare.
Nu exista un tratament tintit pe aceasta boala, iar tot ce se face in cadrul spitalizarii obligatorii este ameliorarea simptomelor, scaderea febrei in primul rand si incercarea de a trece peste afectiune cu cat mai putine sechele.
Se recomanda internare si izolare cat mai rapida, insotita de repaus total la pat cu administrarea calmantelor pentru a reduce durerile, plus antibiotice pentru a limita aparitia si a altor infectii suprapuse peste cea virala, ventilatie mecanica in cazurile care necesita compensare respiratorie.
Dupa episodul acut indicatie obligatorie de fizioterapie pentru a reface musculatura si a redobandi mobilitatea ce nu o sa mai fie ca inainte.
Suportul psihoterapeutic este si el necesar mai ales pentru persoanele care au ramas cu sechele mai pronuntate, cum ar fi cele care nu se pot deplasa si depind de scaunul cu rotile.
Profilaxia se face conform schemei de vaccinari nationale in cadrul careia copiii primesc mai multe doze de vaccin, dintre care prima se face incepand cu varsta de 2 luni, apoi urmeaza a doua doza - la 4 luni, urmata de a treia la varsta de 11 luni, iar ultimele doze la 6 ani - cea de a patra - si la 8 ani - cea de a cincea.