Sunt depresiva?

Am vrut de multe ori sa vorbesc cu cineva despre ceea ce simt sau cum ma simt. Intotdeauna am fost prost inteleasa...simt ca nici macar sotul nu ma ia in serios. Am fost un copil emotiv, ascultator si cuminte, cu toate astea am fost invatata "sa nu plang", sa nu ma lovesc, sa nu fac lucruri gresite, iar daca faceam, eram batuta, certata si comparata cu alti copii. Pe parcursul anilor nu am socializat prea bine cu cei din jurul meu, foarte greu m-am facut placuta de cineva. La scoala eu eram veriga sp***a si stiti cum sunt copiii, am fost de multe ori batjocorita, iar eu nu aveam curajul sa ripostez, nu am stiut sa ma impun celorlalti incat sa fiu cat de cat respectata. In scoala am facut parte dintr-o echipa de sport, la fel, nu eram prea buna, insa parintii m-au inscris cu speranta ca ma voi schimba si ca nu voi mai fi "moale" psihic si fizic. Pe la mijlocul liceului am vrut sa devin mai rebela, simteam ca vreau sa fac "p***ai" asa cum faceau cei de varsta mea. Nu-mi placea faptul ca mama ma controla mereu, ma suna mereu cand eram plecata de acasa si nu era in timpul scolii si imi doream sa fie cum erau mamele colegelor mele, adica sa-mi ofere libertate. Putinele mele amice obisnuiau sa spuna ca mama era obsedata de mine. In liceu am inceput sa ies cu colegii seara, la fel si la facultate, faceam tot ce faceau fetele si baietii de varsta mea. Insa eu nu ma schimbasem. Barfe apar peste tot si depinde de persoana barfita daca stie sa le dea celorlati "peste nas" sau sa le tina piept. Eu nu am putut face asta. Stiam ca sunt barfita dar eu niciodata nu am rabufnit, nu mi-am luat apararea, cu toate ca ma durea si sufeream in tacere. Simteam ca toti au o parere p***a despre mine, inclusiv vecinii si cei de varsta mea din jurul blocului, iar de multe ori eram jignita, calul de bataie al tuturor. Eu eram fraiera care ii ajuta pe toti si destul de naiva sa cred prieten/a pe cei care nu imi voiau binele sau nu ma priveau cum ii priveam eu. In timpul facultatii, l-am cunoscut pe actualul meu sot care este dintr-un alt judet. M-am bucurat cu speranta ca nu ii cunoaste pe cei care ma vorbesc de rau. Dupa ce am terminat facultatea, am plecat impreuna in Anglia, imi doream sa fug din orasul natal, de cei care ma umileau. Dupa 2 ani ne-am intors ptr ca nu m-am putut acomoda acolo si cu speranta ca pe aici nu voi mai da ochii cu ceilalti...in mare parte asa a fost...insa ne-am casatorit, am facut un bebe si in timpul plimbarilor in jurul blocului, am ajuns sa cunosc alte mame care aveau si ele copii mici..numai ca..o spun din nou...stiu ca nu sunt placuta, sau ca nu ma fac placuta, poate accentuez asta din cauza a ce cred..dar uneori vad prea multe lucruri si intuitia nu cred ca ma insala...am inceput sa fiu vazuta prost si de unele din ele, afara cand ma apropii, daca ma vede cineva, se intoarce la cealalta persoana susoteste ceva, dupa care se uita la mine si multe altele. Mi s-a intamplat sa cunosc persoane noi cu care ma intelegeam bine, care erau cunostinte comune cu celelalte si o data ce se aflau ca ne cunoastem, incepeau iar vorbele, astfel ca noi cunoscutii se indepartau de mine si nu mai comunicau la fel...pare penibil ca ma vait ptr genul acesta de lucruri, dar numai cine trece prin asta intelege...plang mult, mereu ma invinovatesc de vorbele pe care le spun daca observ ca persoana din fata mea a facut o grimasa si mi se pare mie ca am gresit, de multe ori incerc sa fiu placuta de toti, cu toate ca stiu ca nu e bine si ca ar trebui sa fiu mai directa..am observat ca si daca incerc sa fiu mai directa cu riscul de a fi rautacioasa, iar nu e bine. Am impresia ca se crede despre mine ca sunt nebuna, o mama rea, o sotie delasatoare si in general o femeie care nu este ok. Incerc de multe ori sa imi spun ca sunt doar impresii in capul meu, dar in acelasi timp simt ca e adevarat tot ce gandesc...incerc sa fiu ca sotul meu care nu pleaca urechea la orice vorba si care e mai tare din fire si nu il intereseaza sa se faca placut...
Sper ca voi primi un raspuns