Atac de panica raspuns medic

Iti multumesc din suflet pentru incurajari, insa stii cum e, informatiile le primesti insa corpul reactioneaza tot cum vrea el....te-as ruga sa-mi spui daca poti in ce a constat acel tratament de care spui ca l-ai urmat timp de 1 luna, eu acum iau rivotril si am incerca de mai multe ori sa renunt fara indrumarea medicului si am ajuns la urgenta in sevraj. Voi cauta informatii despre acest medic, pana la urma nu conteaza distanta, o data pe saptamana n-ar fi o problema sa ajung in Bucuresti, sunt dispusa sa fac orice numai sa redevin un om normal, o mama sanatoasa pentru fiul meu si o sotie ce nu mai depinde in orice secunda de sotul ei, iti dai seama ca la un moment dat se va imbolnavi si el.....totul are o limita, e si el om pana la urma, oare cat va mai suporta ???
Imi doresc sa tinem legatura, mi-ar placea sa cred ca peste ani voi ajunge sa-ti multumesc pt ca mi-ai redat increderea si pofta de viata.
O zi buna !
Dana

Nu cred, depinde de maniera in care psihoterapeutul aplica aceasta tehnica. De cele mai multe ori, aflandu-se cauzele, se pot ameliora simptomele. In orice caz, parerea mea este ca pshioterapia cognitiv-comportamentala este cea mai potrivita pentru atacurile de panica. Mult autocontrol, vointa, motivatie si decentrare de la problemele somatizate. Trebuie sa-ti doresti mult sa lupti si sa revii la viata de dinaintea atacurilor de panica. Sa iti doresti independenta, sa te bucuri de viata si de cei de langa tine. Sa stii ca nu-ti mai poarta grija (esti tanara si este cam devreme, nu?). Deci motivatie banuiesc ca ai avea... Fii puternica si doreste-ti sa fie mai bine. Controleaza tu starile tale, nu le lasa sa te controleze ele pe tine. Incearca sa mergi singura pe distante scurte. Ia-ti pentru asta masuri de securitate. Tine telefonul la indemana dar foloseste-l doar daca e cazul, de exemplu. Incearca sa ramai singura in casa, la inceput pentru perioade scurte. Vei vedea ca nu se intampla nimic, si treptat poti prelungi timpul acestora. Este normal sa-ti fie teama la inceput, dar lasa-te furata, de exemplu, de emisiunea preferata. Daca nu ti s-a intamplat nimic atata timp cat te-ai uitat la tv si ai fos singura, nu ti se va intampla nimic nici daca nu te vei uita la tv si vei fi singura. Nu te mai gandi tot timpul ca ti se va face rau, nu are sens, pentru ca nu ti se va face. Trebuie sa-ti tii teama sub control, ea este cea care determina starile respective, iar o data ce o controlezi, vei fi ok. Multa putere si curaj!

Categoric motivatie exista draga Crina, tot ce-mi doresc e ca sotul meu sa scape de aceasta povara, el nu are o sotie, sunt ca un sac pe care-l cara mereu si de care are mereu grija sa nu-l piarda din ochi....simt ca i-am "furat" viata cumva, fara voia mea, bineinteles. Nu stiu cat intelege el starile prin care trec si nu stiu cum , oricat i-as ascunde, imediat isi da seama ca ceva nu e bine cu mine, faptul ca ma tine de mana in acele momente imi da curaj sa merg mai departe si nelinistea dispare, am devenit dependenta de el. Da Crina, sunt dependenta de sotul meu si de aceste nenorocite de medicamente de care nu mai pot scapa. Vreau sa te rog sa-mi spui in ce consta aceasta psihoterapie cognitiv comportamentala, sincera sa fiu am fost la un psiholog si dupa cateva sedinte am renuntat, mergeam o data pe saptamana timp de 45 minute, primele 10-15 minute discutam despre starile mele in perioada in care nu ne-am vazut, mai suna telefonul si se scuza ca e o urgenta, mai fuma o tigare...si asa sedinta se incheia, spre final ma ruga ca pana la urmatoarea intalnire sa incerc pe cat pot sa nu mai depind de nimeni, sa raman singura acasa si daca mi se face rau sa sun la salvare...sincer, plecam de la ea si nu intelegeam nimic.
Sper sa mai discutam, iti multumesc pt incurajari si sfaturi. O seara linistita !

Hmmm.... cam superficial psihologul tau... Te rog sa-i transmiti acest lucru daca ai ocazia. Ma revolta astfel de oameni care nu-si fac treaba cu profesionalism. Din cauza lor, ceilalti sunt tentati sa generalizeze si din cauza asta psihoterapeutii nu sunt vazuti cu ochi buni. Vreau sa cred totusi ca e un caz particular.
Da, e important ca psihologul sa stie cum te simti, da ca evoluezi, sa ii descrii starile tale sa stie ce anume are de facut. In cazul meu, lucrurile au decurs asa: in prima parte a sendintei imi era evaluata starea de sanatate iar in a doua parte stabileam de comun acord, un grafic in care psihoterapeutul imi stabilea un program pentru a doua zi. In graficul respectiv, aveam de facut anumite sarcini pe ore, iar dupa ce le faceam, trebuia sa descriu si in scris starile pe care le experimentam. De exemplu, din cauza agorafobiei, nici eu nu ma deplasam prea mult. Aveam ca si tine, senzatia ca la fiecare pas pe care il fac singura urmeaza sa lesin, sa mi se faca rau. Totusi, printre sarcini era sa cobor, pe scari in fata blocului si sa stau acolo, 3 minute, singura pentru inceput. Mi-am luat masuri de siguranta: aveam in poseta calciu, apa, bomboane dulci si inainte sa cobor am sunat la sotul meu si i-am zis: nu vreau sa ma tii de vorba pana cobor, vreau doar sa am telefonul deschis in caz ca am nevoie de tine sa stii ca mi-e rau. Si mi-am propus sa nu vorbesc deloc cu el, decat daca e absolut necesar. Normal, bataile inimii mi s-au accelerat, mi s-a facut teama, dar dorinta de a-mi atinge obiectivul a fost mai puternica decat frica nejustificata. Am incercat sa-mi controlez ritmul respiratiei sa nu ma panichez. Si l-am sunat victorioasa din fata blocului in care am stat SINGURA trei minute. Nelinistita, normal. Apoi am urcat acasa si faptul ca reusisem sa fac un lucru pe care nu-l credeam in stare m-a motivat si mai mult. Fiecare sarcina a devenit o provocare. Nu ma mai gandeam la starile mele, ci la sarcina in sine. Trebuia sa castig, pentru ca fiecare castig insemna independenta mea, revenirea la viata. Apoi am platit intretinerea singura, am inceput sa fac mici cumparaturi. Deja ma trezeau uitandu-ma curioasa in jurul meu, imi dadeam seama cate lucruri mi-au lipsit, nici macar nu mai eram constienta de starile mele. Care erau normale. Iar psihoterapeuta ma incuraja zilnic, ma sustinea, imi intarea motivatia si starea de spirit si imi oferea noi sarcini. Am ajuns sa merg prin metroul supraaglomerat, autobuz, lucruri pe care nu credeam ca le pot face vreodata. Intreaba-ma orice vrei sa stii, sunt aici si intru cat de des pot pe forum, vreau sa te ajut daca imi sta in putere...

buna max
Am citit cu atentie prin cate ai trecut si inca mai treci,totusi esti o femeie tare.Ai si norocul ca sotul iti este alaturi si te intelege ai un sprijin.Tu ai nevoie de recapatarea increderi in tine insuti doar tu poti face asta alti mai putin.

Draga mea, m-a impresionat ce ai scris.... Si te inteleg foarte bine. Imi pare rau pentru intreruperea de sarcina prin care ai trecut, mai ales ca iti doreai mult copilul. Daca asta a fost parerea medicului, fii convinsa ca ai facut ce trebuia. Nu te mai gandi la altceva. Normal ca D-zeu te-a iertat, El este ca un parinte care ne iarta si ne intelege greselile, trebuie doar sa le recunoastem si sa invatam sa traim cu ele. Si ne ofera experiente de viata care sa ne faca mai puternici si din care sa invatam. Eu sunt mama singura. Am ramas singura la scurt timp dupa ce s-a nascut fiul meu. O minune de copil ca si al tau. A avut colici pana la 5 luni jumatate. Nu reuseam sa dorm decat 3-4 ore pe noapte si acelea intrerupte. Au venit trei pediatri care mai de care mai bun sa-l vada si sa-mi ofere alternative de tratament pentru el, in perioada colicilor. Toti au zis ca un copil care sa urle si sa planga mai tare ca al meu n-a vazut. Eram disperata si stresata. Nu-mi calca nimeni pragul casei pentru ca pur si simplu se speriau de urletele celui mic. Care plangea pana se invinetea. Cand ieseam cu el la plimbare, celelalte mamici care aveau copii de-o varsta cu al meu, aveau timp sa respire, sa mai schimbe o vorba. Eu nu puteam sa stau intr-un loc. Trebuia sa ma plimb incontinuu, sa il calmez. Iar uneori alergam cu carutul intr-o maina si cupilu in alta. Acum rad... dar atunci simteam ca nu mai am puteri. Apoi totul a trecut brusc, cum spui si tu. Si puiul meu e cel mai cuminte si destept dintre toti, normal. Are doi ani si nu reusesc sa-l vad decat doua ore pe zi pentru ca am un program incarcat la serviciu. Stau cu inima stransa pana seara cand ajung acasa. A plans mult la cresa, acum s-a mai acomodat. Incerc sa ma acomodez si eu cu "despartirea" de el. Si sper sa nu pateasca ceva acolo, dar am auzit si eu povesti despre copii care si-au spart capusorul la cresa sau au avut diverse accidente. Nu o sa se intample nimic rau cu puii nostri: si noi am fost la cresa, gradinita, scoala si uite ca totul e bine. E normal sa evolueze, sa socializeze, nu-i putem apara tot timpul, nu-i putem face dependenti de noi. Ti-am impartasit toate aceste lucruri nu ca sa iti spun cat de greu mi-a fost si mie, ci sa-ti spun de ce nu-mi permit sa mai fac atacuri de panica. Pentru ca am o minune care are nevoie de mine. Am avut si eu asa ceva, intr-o perioada stresanta, fara concediu, acum multi ani. Si am luptat pentru ca mi-am dorit sa redevin normala, sa fiu independenta si sa pot face orice. Si tu poti face lucrul asta. Chiar spueai ca atunci cand nu constientizezi ca esti fara sotul tau, lucurile sunt firesti. Este un punct bun. Esti un om puternic. Si doar pentru faptul ca ai reusit sa te controlezi atunci cand iti venea sa urlii, cand a avut micutul tau accidentul. Si asta este o dovada de putere: autocontrolul. De el trebuie sa te folosesti in continuare. Incearca sa iti auzi vocea interioara are iti cere independenta. Poate a venit momentul sa ai tu mai multa grija de ceilalti decat ei de tine. Nu esti inutila si nu dezamagesti pe nimeni, dar poti face mult mai mult decat atat: va puteti bucura impreuna unul de altul, va puteti face programe separate, poti duce o viata normala. Singuratatea nu este un lucru rau, din contra. Esti perfect sanatoasa, nu ti se poate intampla nimic. Trebuie sa iti controlezi respiratia, sa o raresti daca simti ca intervin starile de panica. Sa te gandesti la altceva, nu sa te sperii. Incearca sa ramai putin cate putin singura. Cere-i sotului sa plece pe termen scurt: sa cumpere ceva din apropiere sau sa se duca la un vecin. Sau daca pleci de-acasa (si ar ficazul sa o faci, pe distante scurte pentru inceput), ar trebui sa iti iei tu masuri in primul rand sa te simti in siguranta (o sticluta cu apa, ceva dulce pastile de calciu - astea nu ca ai avea neaparat nevoie de ele, pentru linistea ta), iar apoi sa fii constienta de faptul ca daca ai nevoie de ajutor il poti cere oricui.Daca tie ti-ar spune, cineva pe strada, nu ma simt bine, m-ati ajuta, nu ai face tot ce ti-ar sta in putere? Deci nu doar sotul tau trebuie sa fie langa tine... Incearca, si spune-mi cum te simti, hai sa vedem daca putem trece impreuna peste situatia asta temporara a ta.
Mult curaj!

Crina draga, ma ajuta mult incurajarile celor ce trec prin astfel de momente, se pare ca lumea a devenit extrem de anxioasa din diverse motive, poate punem prea mult suflet in tot ceea ce facem si vrem sa fim perfecti, ne consumam energia pentru lucruri marunte si cand ajungem sa realizam ceva nu stim sa ne bucuram. Fiul meu are 15 ani si sunt extrem de mandra de el, stie sa ma faca sa zambesc atunci cand ma simte trista, e un copil foarte sincer si atasat de noi, n-as vrea sa-i transmit starile mele, insa uneori, cand sunt panicata si mi-e rau, plange, poate-si doreste sa ma ajute si nu are cum, de multe ori ma intreaba cand vine de la scoala cum ma simt, de-asta spun ca sunt ca o povara pentru ei, mi-as dori sa mearga impreuna la un meci, la un suc, la pescuit, toate iesirile ma includ insa si pe mine, isi organizeaza timpul in functie de mine, se sacrifica intr-un cuvant, nu asta mi-am dorit dar iata ca asta traiesc. Se intampla, nu foarte des, sa ies cu fiul meu la piata si crede-ma, imi place, vorbim, ne amuzam de situatii din jurul nostru si fractiuni de secunda ma gandesc ca mi se poate face rau am puterea sa merg mai departe, cred ca intervine o altfel de teama, sa nu-l pun in situatii neplacute, penibile.
De fapt niciodata nu am lesinat, nu am cazut , dar mi-e jena de ridicol, de reactia celor din jur, au trecut prea multi ani si n-am facut altceva decat sa inghit pastile, acum sunt hotarata sa merg la un psihoterapeut, chiar daca stiu ca nu va fi usor, poate a venit timpul sa iau atitudine, nu pot sa cred ca sunt singura persoana ce nu poate infrange aceasta teama, pentru altii gasesc resurse sa ma mobilizez sa-i ajut, de ce oare in cazul meu nu pot fi la fel de puternica ? Recent, mai exact in octombrie 2009, am fost lovita de o masina pe trecerea de pietoni, stii care a fost reactia mea ? incurajam soferul care i se facuse rau cu toate ca eu aveam ambii genunchi sparti si nu ma puteam ridica, toti trecatorii au sarit sa ma ajute si-l incoltisera pe acel tanar. Sotul meu nu era cu mine, l-am anuntat dupa ce am primit toate ingrijirile medicale, oare atunci de ce nu mi-a fost rau ? de ce nu m-am panicat ca sunt singura ? Nu mi-e teama sa merg la stomatolog, nu mi-e teama sa sustin examene grele (anul acesta am terminat masterul in audit financiar), nu mi-e teama de multe situatii in care in mod normal omul are o doza de teama....si culmea, mi-e rusine s-o recunosc, mi-e teama sa stau singura, sa plec singura la servici, sa ma urc intr-un autobuz, sa ies la piata, sa plec la parintii mei (distanta de 5 km)....asa-i ca sunt ciudata ?
Poate ai tu raspuns la aceste intrebari, eu nu gasesc logica.
Acum ma retrag, a venit scolarul si trebuie sa-i pregatesc masa. O seara linistita iti doresc si-ti multumesc ca ai rabdare sa citesti randurile mele.
Pe maine ! Multa sanatate !

M-as bucura sa-mi spui cum ai procedat , eu inca mai iau medicamente si-mi doresc sa scap de ele insa nu reusesc, cu sau fara ele starea mea e aceeasi.